O Vizită Neașteptată: Umbrele din Sufletul Meu

— Nu trebuia să o las să intre. Gândul ăsta mi-a străbătut mintea ca un fulger, chiar în timp ce Mirela își scutura umbrela la ușa mea. Ploua cu găleata, iar Rareș, băiatul ei de opt ani, tremura ud leoarcă lângă ea. Am zâmbit forțat și i-am poftit înăuntru, încercând să-mi ascund neliniștea. Nu ne mai văzuserăm de aproape zece ani, de când Mirela plecase la București, iar eu rămăsesem în Pitești cu mama bolnavă și cu toate visele mele îngropate sub griji.

— Ce-ai mai făcut, Ilinca? m-a întrebat Mirela, privindu-mă cu ochii ei mari, verzi, de parcă ar fi vrut să citească tot ce nu spun.

— Ce să fac? Muncă, casă, mama… Știi tu, viața. Am încercat să par relaxată, dar vocea mi-a tremurat. Mama tușea în dormitorul de lângă noi, iar eu simțeam cum fiecare sunet mă strânge de gât.

Rareș s-a repezit spre raftul cu cărți și a început să răsfoiască un album vechi cu fotografii. Mirela s-a așezat pe canapea și a oftat adânc.

— Îmi pare rău că n-am mai venit până acum. Dar știi cum e… viața te ia pe sus.

Am dat din cap, dar în sufletul meu clocotea o furie veche. Mirela plecase fără să se uite înapoi, lăsându-mă singură când aveam cea mai mare nevoie de ea. Tata murise pe neașteptate, iar mama se prăbușise într-o depresie adâncă. Eu am renunțat la facultate ca să am grijă de ea. Mirela a ales alt drum: carieră, oraș mare, libertate.

— Ilinca, pot să stau la tine câteva zile? Nu prea am unde să mă duc… Am avut niște probleme cu chiria și…

Vocea ei s-a stins. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să spun nu, dar nici nu puteam să spun da fără să simt că mă trădez pe mine însămi.

— Sigur că poți. Doar suntem prietene, nu? am spus, încercând să zâmbesc.

În zilele următoare, casa mea s-a umplut de pași mici și râsete stinghere. Rareș era un copil liniștit, dar se trezea noaptea plângând după tatăl lui. Mirela îmi povestea frânturi din viața ei: un soț violent, nopți nedormite, frica de a o lua de la capăt. O ascultam cu jumătate de inimă. În mine se dădea o luptă între compasiune și resentiment.

Într-o seară, mama a avut o criză mai gravă. Am chemat ambulanța și am alergat cu ea la spital. Mirela a rămas acasă cu Rareș. Când m-am întors dimineața, am găsit-o pe Mirela plângând în bucătărie.

— Ilinca… nu știu cum să-ți spun… Rareș a spart vaza aceea de cristal de la tata…

Am simțit cum mi se taie respirația. Vaza era singura amintire pe care o mai aveam de la el. M-am repezit în sufragerie și am văzut cioburile împrăștiate pe covor.

— De ce nu ai fost mai atentă? am izbucnit.

Mirela s-a ridicat brusc.

— Îmi pare rău! Dar nu pot fi peste tot! Și eu sunt om!

Rareș s-a ascuns sub masă și a început să plângă. M-am simțit vinovată imediat, dar nu puteam să-mi opresc furia.

— Poate ar fi mai bine să plecați… Nu cred că mai pot…

Mirela m-a privit lung, cu ochii plini de lacrimi.

— Asta vrei? Să plec? După tot ce am trecut?

Am tăcut. În mine se dărâma tot ce construisem vreodată: prietenia noastră, răbdarea mea, puterea de a ierta.

A doua zi dimineață au plecat. Casa a rămas goală și rece. Mama s-a întors acasă după câteva zile, dar nu mai era la fel. Eu mă simțeam sfârtecată între vinovăție și ușurare.

Au trecut luni până când am primit o scrisoare de la Mirela. Îmi mulțumea că am primit-o și își cerea iertare pentru tot. Spunea că Rareș încă vorbește despre mine și că îi pare rău pentru vaza spartă.

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă prietenia noastră era sortită pieirii sau dacă doar viața ne-a pus la încercare.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care cade peste Piteștiul meu tăcut. Oare câte prietenii se frâng din cauza orgoliului sau a durerilor nespuse? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut trece peste trecut sau v-ați fi lăsat copleșiți de resentimente?