O zi care mi-a schimbat viața: Adevărata față a sărăciei pe care nu am vrut s-o văd

— Nu te uita așa la mine, nu am furat nimic! vocea Liviei a răsunat ascuțit, tăind liniștea dimineții. M-am oprit, cu mâna pe geantă, rușinată de gândul care mi-a trecut prin minte când am văzut-o apropiindu-se de banca de la stația de tramvai. Avea hainele ponosite, o eșarfă murdară și ochii atât de obosiți încât păreau să poarte povara întregii lumi.

— Îmi pare rău, nu am vrut… am bâiguit, dar ea deja se așezase, cu spatele drept, privindu-mă de parcă ar fi vrut să mă provoace să spun ceva mai mult.

Afară era frig, iar tramvaiul întârzia. Oamenii se uitau la noi, unii cu milă, alții cu dispreț. Am simțit o nevoie ciudată să fac ceva, să rup tăcerea apăsătoare.

— Vrei un ceai cald? am întrebat, scoțând un termos din geantă.

Livia a râs scurt, amar. — Ceaiul nu-mi ține de foame, dar mulțumesc. Nu-i vina ta că sunt aici.

Am tăcut, dar nu m-am putut abține să nu întreb: — Cum ai ajuns… aici?

A oftat, privind în gol. — Crezi că cineva alege strada? Am avut și eu casă, familie, copil. Dar viața… viața nu ține cont de planurile tale.

Tramvaiul a venit, dar nu m-am urcat. Am rămas lângă ea, simțind că trebuie să ascult. A început să-mi povestească, cu voce joasă, despre cum soțul ei, Radu, a plecat într-o zi și nu s-a mai întors. Despre cum a pierdut slujba la fabrica de confecții, când s-au făcut restructurări. Despre cum băiatul ei, Vlad, a ajuns la un centru de plasament pentru că ea nu mai avea cu ce să-l crească.

— Am încercat să mă ridic, să găsesc de muncă. Dar cine angajează o femeie de 45 de ani, fără acte, fără domiciliu? Am dormit prin scări de bloc, am spălat geamuri la semafor, am cerșit. Știi ce-i cel mai greu? Nu frigul, nu foamea. Privirile oamenilor. Judecata lor.

Mi s-a pus un nod în gât. M-am gândit la mama mea, la cât de ușor ar putea oricine să ajungă în locul Liviei.

— Nu ai pe nimeni? am întrebat, cu voce stinsă.

— Am o soră, la Ploiești. Dar nu mai vorbim de ani de zile. M-a acuzat că am adus rușine familiei. Că nu m-am descurcat. Că am ajuns o „boschetară”.

Am simțit furie. Cum poți să-ți abandonezi sora? Dar apoi mi-am amintit de certurile din familia mea, de cât de ușor ne judecăm unii pe alții.

— Și băiatul tău?

Ochii i s-au umplut de lacrimi. — Vlad are 12 ani. Nu l-am văzut de doi ani. Îmi e frică să-l caut, să nu-l rănesc și mai tare. Poate e mai bine fără mine.

Am stat mult timp acolo, ascultând-o. Oamenii veneau și plecau, tramvaiele treceau, dar pentru mine timpul s-a oprit. Am simțit că trebuie să fac ceva.

— Vrei să mergem la un adăpost? Poate găsim o soluție…

A clătinat din cap. — Am încercat. Sunt pline, sau trebuie să plătești. Și oricum, acolo e mai rău ca pe stradă. Furturi, bătăi, umilință.

Am insistat. Am sunat la un ONG, am întrebat de locuri. Am aflat că există un centru unde femeile pot sta temporar, dacă au acte. Livia nu mai avea buletin. Am pornit împreună spre primărie, să cerem ajutor. Pe drum, mi-a povestit despre copilăria ei la țară, despre cum visa să devină profesoară, despre prima iubire, despre cum s-a mutat la București cu speranțe mari.

La primărie, am stat la coadă două ore. Funcționara ne-a privit cu răceală. — Nu putem face nimic fără acte. Trebuie să mergeți la poliție, să declarați pierderea.

Am mers la secția de poliție. Altă coadă, alte priviri. Livia era obosită, dar nu s-a plâns. Am completat formulare, am dat declarații. Când am ieșit, era deja seară.

— Îți mulțumesc, mi-a spus ea. Nu pentru acte. Pentru că ai stat lângă mine. Nu-ți imaginezi cât de rar se întâmplă asta.

Am simțit o rușine adâncă. Cât de des trecusem pe lângă oameni ca ea, fără să-i văd cu adevărat? Cât de ușor îi judecasem?

În zilele următoare am continuat să o ajut. Am reușit să-i obțin un loc la adăpost, i-am dus haine curate, am vorbit cu o asistentă socială. Am încercat să dau de băiatul ei, să văd dacă poate fi o reuniune. Dar sistemul era un labirint de hârtii și reguli.

Într-o seară, Livia mi-a spus: — Nu vreau milă. Vreau doar să fiu văzută ca om. Să am o șansă.

M-a durut să văd cât de greu e să ieși din cercul sărăciei, cât de multe uși se închid când nu ai nimic. Familia ei nu a vrut să audă de ea. Prietenii au dispărut. Statul îi oferea doar promisiuni goale.

Am început să mă întreb: dacă aș pierde totul, câți ar rămâne lângă mine? Cât de repede aș fi uitată?

Povestea Liviei m-a schimbat. Am început să mă implic mai mult, să ajut la cantina socială, să vorbesc cu oameni fără adăpost. Am înțeles că fiecare are o poveste, un trecut, o durere. Că nimeni nu e imun la cădere.

Uneori, când mă uit în oglindă, mă întreb: oare cât de subțire e linia dintre „noi” și „ei”? Oare câți dintre noi am rezista dacă am pierde totul peste noapte? Voi ce credeți — cât de ușor putem deveni invizibili în propria noastră lume?