O zi pe care nu o voi uita niciodată: Povestea mea de tată singur

— Nu mă lăsa singur, Irina! Nu acum, nu azi! am șoptit cu vocea frântă, strângându-i mâna cât am putut de tare, în timp ce asistentele o împingeau pe holul alb, rece, spre sala de nașteri. Ochii ei, obosiți dar plini de dragoste, mi-au zâmbit pentru ultima dată.

Era 5 dimineața, iar afară ningea liniștit peste orașul nostru mic din Moldova. În spital mirosea a dezinfectant și a cafea ieftină. Am rămas singur pe coridor, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Gemenii noștri urmau să vină pe lume. Ar fi trebuit să fie cea mai fericită zi din viața mea.

— Domnule Popescu? m-a strigat o asistentă tânără, cu ochii roșii. Veniți puțin…

Am știut din privirea ei că ceva nu e în regulă. M-am ridicat ca un robot și am urmat-o. Într-un salon mic, doctorul Dobre m-a privit drept în ochi.

— Soția dumneavoastră a avut complicații grave. Am făcut tot ce am putut… Îmi pare rău.

Nu am înțeles nimic. Parcă totul se petrecea într-un film mut. Am simțit cum pământul mi se rupe sub picioare. M-am prăbușit pe un scaun și am început să plâng ca un copil.

— Dar copiii? am bâiguit printre lacrimi.

— Sunt bine. Două fetițe sănătoase. O cheamă pe una Ana și pe cealaltă Maria, nu?

Am dat din cap, fără să pot articula vreun cuvânt. Irina alesese numele. Mereu spunea că va fi cea mai fericită mamă din lume.

A urmat o perioadă pe care nici acum nu știu cum am traversat-o. Înmormântarea Irinei a fost ca un vis urât din care nu mă puteam trezi. Mama ei, doamna Stanciu, m-a acuzat că nu am avut grijă de ea.

— Dacă nu insistați să faceți copii acum, poate era încă aici! mi-a strigat într-o seară, când am venit să-i aduc hainele Irinei.

— Nu e vina nimănui… a încercat să o liniștească tata, dar nimeni nu-l asculta.

Am rămas singur cu două fetițe fragile și cu o durere care mă sfâșia pe dinăuntru. Nopțile erau cele mai grele. Ana plângea mereu, Maria avea colici. Nu știam să le țin în brațe, nu știam să le schimb scutecele. Mă simțeam neputincios și vinovat.

— Ce-ai făcut cu viața noastră, Radu? mă certam singur în oglindă, cu ochii umflați de nesomn.

Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii șușoteau că nu voi face față. Alții îmi aduceau supă sau lapte praf.

— Lasă că te descurci tu, băiete! îmi spunea nea Vasile de la trei, bătându-mă pe umăr.

Dar eu nu mă descurcam deloc. Mergeam la serviciu doar câteva ore pe zi — eram profesor suplinitor la liceul din oraș — și apoi fugeam acasă la fete. Mama venea uneori să mă ajute, dar era bolnavă și obosită.

Într-o seară, când Ana avea febră mare și Maria nu voia să mănânce deloc, am cedat. Am sunat la Salvare plângând:

— Veniți repede! Nu știu ce să fac!

Paramedicii au venit și m-au liniștit. Fetele au rămas peste noapte la spital pentru observație.

— Domnule Popescu, sunteți un tată bun. Nu vă învinovățiți atât! mi-a spus o asistentă blândă.

Dar eu nu mă simțeam deloc bun. Mă simțeam slab și laș. În fiecare zi mă întrebam dacă Irina m-ar fi iertat pentru că n-am putut s-o salvez.

Au trecut luni până când am început să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Fetele au crescut încet-încet, iar eu am învățat să le fac baie, să le cânt seara „Somnoroase păsărele”, să le spun povești despre mama lor.

Într-o zi, Ana a spus primul ei cuvânt: „mama”. Am izbucnit în plâns și am luat-o în brațe.

— Mama te iubește mult, puiule… i-am șoptit printre lacrimi.

Familia Irinei a început să vină mai des la noi. Doamna Stanciu s-a mai domolit și chiar m-a ajutat cu fetele.

— Știu că te-am judecat prea aspru… Dar mi-e dor de ea în fiecare zi, Radu.

— Și mie… i-am răspuns încet.

Viața noastră nu e ușoară nici acum. Sunt zile când mă simt copleșit de griji: facturi neplătite, haine mici rămase peste noapte, întrebări fără răspuns despre viitorul fetelor mele într-o țară unde nimic nu e sigur.

Dar sunt și zile când râdem împreună la masă sau când le văd alergând prin parc și simt că poate Irina ne veghează de undeva.

Uneori mă întreb: oare am făcut tot ce puteam? Oare copiii mei vor crește fericiți fără mamă? Sau poate dragostea unui tată poate umple golul lăsat de o inimă care n-a mai bătut?

Voi ce credeți? Poate un tată singur să fie destul pentru doi copii? Sau rămâne mereu ceva ce nu poate fi înlocuit?