Oaspetele care nu pleacă niciodată: Povestea mea cu soacra

— Nu cred că mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuvetă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, evitând să răspundă. Din sufragerie, vocea doamnei Măria răsuna clar: „Vlad, ai uitat să-mi aduci ceaiul!”

Așa începe povestea mea. Mă numesc Ioana și, până acum un an, credeam că am o viață normală. Aveam un apartament micuț în București, un soț pe care îl iubeam și o rutină liniștitoare. Totul s-a schimbat când soacra mea a venit „pentru câteva zile”, după ce a avut o ceartă cu sora ei din Ploiești. Câteva zile s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Și nimeni nu a mai vorbit despre plecare.

La început am încercat să fiu politicoasă. „Sigur, doamnă Măria, puteți sta cât aveți nevoie.” Dar după două săptămâni, când am găsit hainele mele mutate din dulap ca să-i facă loc rochiilor ei vechi și când am început să gătesc doar ce îi plăcea ei („Ciorba de burtă e singura mâncare adevărată!”), am simțit că mă sufoc.

Vlad era prins la mijloc. Îl vedeam cum se străduiește să împace pe toată lumea, dar de fiecare dată când încercam să discutăm serios despre situație, ridica din umeri: „E mama, Ioana… Ce vrei să fac?”

Într-o dimineață, m-am trezit devreme ca să beau o cafea în liniște. Doamna Măria era deja în bucătărie, răsfoind ziarul și bombănind despre politică. „Ioana, ai uitat să cumperi lapte. Cum să bei cafeaua fără lapte? Pe vremea mea…”, a început ea. Am inspirat adânc și am ieșit pe balcon, simțind că nu mai am niciun colț doar al meu.

Prietenii mei au observat că mă schimbasem. La serviciu eram mereu obosită, irascibilă. Colega mea, Alina, m-a întrebat într-o zi: „Ioana, ce se întâmplă cu tine? Parcă nu mai ești tu.” Am izbucnit în plâns în fața ei și i-am povestit totul. „Trebuie să-i spui lui Vlad ce simți! Nu poți trăi așa la nesfârșit.”

Am încercat. Într-o seară, după ce doamna Măria s-a retras în camera ei (adică fosta noastră cameră de oaspeți), i-am spus lui Vlad: „Nu mai pot! Simt că nu mai am loc în casa mea. Parcă nu mai suntem o familie, ci niște chiriași la mama ta.”

Vlad s-a uitat la mine lung și a spus încet: „Știu că e greu… Dar mama n-are unde să meargă. Și tu ai mamă, ai face la fel dacă ar avea nevoie.”

M-am simțit vinovată. Poate că sunt egoistă? Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care doamna Măria critica orice făceam: „Nu știi să calci cămășile cum trebuie”, „Nu-i dai lui Vlad destul de mâncare”, „Pe vremea mea femeile nu stăteau toată ziua la birou”.

Într-o duminică, când Vlad era plecat la cumpărături, am încercat să vorbesc deschis cu ea.
— Doamnă Măria, nu v-ați gândit să vă împăcați cu sora dumneavoastră? Poate ar fi mai bine pentru toată lumea…
S-a uitat la mine cu ochii ei mici și reci:
— Ce vrei să spui? Că te deranjez? Că nu sunt binevenită?
— Nu… doar că poate v-ar fi mai bine acolo unde v-ați obișnuit…
— Să știi că Vlad n-ar fi nimic fără mine! Dacă nu eram eu, nici nu-l aveai acum!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era clar: nu avea de gând să plece.

Timpul trecea și tensiunea creștea. Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Vlad (în care el mi-a spus că sunt insensibilă), am dormit pe canapea. Dimineața m-am trezit cu doamna Măria privind la mine din ușă:
— Vezi? Așa pățești dacă nu știi să-ți respecți bărbatul.

M-am simțit umilită și singură în propria casă.

Am început să evit să vin acasă devreme. Stăteam peste program la birou sau ieșeam cu Alina la o cafea doar ca să scap de atmosfera apăsătoare de acasă. Vlad devenea tot mai distant. Nu mai vorbeam decât despre facturi sau cumpărături.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei mele totul. Ea m-a ascultat atent și mi-a spus:
— Ioana, trebuie să te gândești la tine. Dacă nu pui limite acum, nu o vei face niciodată.

Am decis să încerc din nou cu Vlad. I-am spus clar: „Ori găsim o soluție împreună, ori nu știu cât mai pot rezista.”

A fost pentru prima dată când l-am văzut speriat. A doua zi a vorbit cu doamna Măria și i-a propus să stea temporar la o mătușă din provincie până găsim o soluție pe termen lung. S-a supărat teribil și a plâns toată ziua, acuzându-mă că vreau să o dau afară ca pe un câine.

Dar pentru prima dată după multe luni, am simțit că respir din nou.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost egoistă sau poate că pur și simplu mi-am apărat dreptul la fericire. Dar mă întreb: unde se termină respectul pentru familie și unde începe grija pentru propria viață? Voi ce ați fi făcut în locul meu?