Oaspetele nepoftit la masă: O seară ploioasă care a schimbat totul

— Nu trebuia să-l inviți, Radu! am izbucnit, vocea mea răsunând peste clinchetul tacâmurilor. Ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului din Drumul Taberei, iar lumina slabă din sufragerie făcea umbrele să danseze pe pereți. Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-mi citească gândurile. — E doar o cină, Ana, a spus el încet, dar știam că nu e doar atât. Pentru mine, Darius nu era doar un prieten vechi de-al fratelui meu. Era omul care-mi furase liniștea cu ani în urmă, cel care adusese dezbinare între mine și Radu, cel care știa prea multe despre familia noastră.

Când soneria a sunat, am simțit cum mi se strânge stomacul. Darius a intrat cu un zâmbet larg, ud leoarcă, cu părul lipit de frunte și ochii aceia verzi care nu-și pierduseră niciodată strălucirea ironică. — Bună seara, Ana! Ce surpriză plăcută! a spus el, de parcă nu știa cât de mult îl evitam de fiecare dată când venea vorba de el.

Am încercat să-mi ascund nervozitatea sub o mască de politețe. — Bun venit, Darius. Sper că nu te-a prins ploaia prea tare. El a râs scurt și s-a așezat la masă ca și cum ar fi fost acasă. Mama lui Radu, care locuia cu el după ce tata murise, a venit cu o tavă de sarmale aburinde și a încercat să destindă atmosfera: — Hai, copii, să mâncăm înainte să se răcească!

Dar nimeni nu părea să aibă poftă. Conversația s-a învârtit în jurul subiectelor banale: serviciu, scumpiri, traficul infernal din București. Dar sub suprafață plutea ceva greu, ca o ceață groasă care nu se lăsa risipită. Darius povestea cu entuziasm despre noul lui job la o firmă de consultanță, dar eu nu-l ascultam. Îmi aminteam cum, acum cinci ani, el fusese cel care îi spusese lui Radu despre relația mea cu Mihai – relație pe care o ținusem secretă tocmai pentru că știam cât de mult îl deranja pe fratele meu.

— Ana, tu ce mai faci? m-a întrebat Darius brusc, rupând firul gândurilor mele. — Bine… cât se poate, am răspuns sec. Radu a simțit tensiunea și a încercat să schimbe subiectul: — Hai să bem un pahar de vin! Dar nici vinul nu putea spăla amărăciunea din aer.

La un moment dat, mama a ieșit din cameră să răspundă la telefon. Am rămas doar noi trei. Darius s-a uitat la mine cu o privire pe care n-o mai văzusem demult – serioasă, aproape vulnerabilă. — Ana, știu că încă ești supărată pe mine pentru ce s-a întâmplat atunci. Dar crede-mă, n-am vrut să-ți fac rău.

Radu s-a încruntat: — Despre ce vorbești? Ce s-a întâmplat? Am simțit cum mi se taie respirația. Nu voiam să deschid iar rana aceea veche, dar Darius deja pornise furtuna.

— I-am spus lui Radu despre Mihai pentru că am crezut că are dreptul să știe. Nu voiam să vă certați din cauza unui secret. Dar poate am greșit… Poate n-a fost treaba mea.

Radu s-a ridicat brusc de la masă: — Deci tu ai fost? Tu mi-ai spus? Ana… de ce nu mi-ai zis tu?

Lacrimile mi-au umplut ochii. — Pentru că mi-era teamă că n-o să mă mai privești niciodată la fel! Pentru că după ce tata a murit, tu ai devenit tot ce aveam… și nu voiam să te pierd.

Darius a oftat: — Îmi pare rău că am stricat totul între voi. Dar nu pot schimba trecutul.

Radu s-a uitat la mine lung: — Ana, eu te-am iertat demult pentru tot. Dar nu pot să iert faptul că ai ales să mă minți.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Toți anii aceia în care am încercat să repar relația cu fratele meu păreau acum inutili. Mama s-a întors în cameră și ne-a găsit tăcuți, fiecare pierdut în propriile gânduri.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat ea îngrijorată.

Nimeni n-a răspuns. Ploaia continua să bată în geamuri ca un refren trist.

După ce Darius a plecat, Radu m-a privit pentru ultima dată înainte să se retragă în camera lui: — Uneori adevărul doare mai mult decât minciuna… dar fără el nu putem merge mai departe.

Am rămas singură la masă, cu farfuriile goale și sufletul greu. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta cu adevărat – pe Darius pentru trădare, pe Radu pentru judecată sau pe mine însămi pentru lașitate.

Oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru liniștea familiei? Și când devine iertarea doar o altă formă de uitare?