Ochii vechii mele prietene

— Nu te uita la mine, te rog! Am simțit cum inima mi se strânge când am auzit vocea aceea stinsă, aproape șoptită, venind de undeva din spatele meu. M-am întors instinctiv și privirea mi s-a întâlnit cu ochii unei femei care părea să poarte pe umeri toată greutatea lumii. Într-o fracțiune de secundă, am recunoscut-o: Irina. Irina, prietena mea din copilărie, cea cu care împărțeam secrete, vise și frici, înainte ca viața să ne arunce în direcții diferite.

Autobuzul hurducăia pe Șoseaua Mihai Bravu, iar eu simțeam că timpul se oprește. Irina era schimbată. Avea cearcăne adânci, obrajii supți și o privire pierdută. Dar cel mai mult m-a durut să-i văd mâna tremurând pe bara rece, cu urme vineții ascunse sub un pulover prea larg pentru trupul ei firav.

— Irina? am șoptit, aproape neîncrezătoare.

A tresărit. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Apoi, încet, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Ana… nu credeam că o să te mai văd vreodată.

Am coborât împreună la prima stație. Mergeam pe trotuar fără să știm încotro, două umbre ale trecutului nostru. Am încercat să glumesc, să-i spun că nu s-a schimbat deloc, dar minciuna mi s-a blocat în gât când am văzut cum își ascunde fața în eșarfă.

— Ce s-a întâmplat cu tine? am întrebat, deși știam răspunsul. Îl simțeam în aer, îl vedeam în felul în care se ferea de orice zgomot mai puternic.

— Nu pot să vorbesc aici, Ana. Dacă află el… dacă mă vede cineva…

Am dus-o la mine acasă. Mama era la serviciu, tata plecat de mult din viața noastră. Am făcut ceai și am așteptat să vorbească. Tăcerea dintre noi era apăsătoare, ca o povară veche pe care n-o mai puteam ignora.

— De ce n-ai venit la mine atunci? De ce m-ai lăsat singură? a izbucnit ea brusc.

Am simțit cum mă năpădește rușinea. Îmi aminteam perfect ziua aceea din liceu când am ales să mă îndepărtez de Irina pentru că era „prea complicată”, pentru că nu voiam să mă implic în problemele ei de acasă. Mama ei țipa mereu la ea, tatăl ei bea și făcea scandal. Eu am fugit. Ea a rămas.

— Îmi pare rău… Nu știam cum să te ajut. Eram copil și mi-a fost frică.

Irina a zâmbit amar.

— Și acum? Tot ți-e frică?

Am tăcut. Nu știam ce să spun. În mintea mea se derulau imagini cu noi două râzând în curtea școlii, cu Irina plângând pe banca din parc după ce mama ei o lovise iar. Eu îi promiteam că totul va fi bine și apoi dispăream zile întregi.

— El… soțul meu… nu e mereu rău. Dar când bea… nu mă mai recunoaște. Și eu nu mai știu cine sunt.

Am simțit furie și neputință. Cum ajunsese Irina aici? Cum ajunsesem eu să fiu doar o privitoare la suferința ei?

— Trebuie să faci ceva! Trebuie să pleci!

A râs scurt.

— Unde să mă duc? Cu ce bani? Am încercat de două ori să fug și m-a găsit de fiecare dată. Poliția mi-a spus că „nu e treaba lor”. Mama lui zice că „așa e la toți bărbații”.

Mi-am mușcat buzele până la sânge. În România, poveștile ca a Irinei sunt prea multe și prea tăcute. Oamenii se uită în altă parte, vecinii spun „nu e treaba mea”, iar victimele rămân prizoniere între rușine și frică.

— Hai la mine! Poți sta cât vrei! O să găsim o soluție!

Irina a clătinat din cap.

— Nu vreau să-ți stric viața și ție. Știi ce mi-a spus ultima dată? Că dacă mai încerc să plec, nu mă mai găsește nimeni…

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de tata, de serile când mama plângea încet în bucătărie și eu mă prefăceam că dorm. Mi-am promis atunci că n-o să las niciodată pe cineva drag să treacă singur prin iadul ăsta.

— Nu ești singură! Nu mai ești! O să mergem împreună la poliție, la un centru pentru femei abuzate… orice! Dar nu te las!

Irina a izbucnit în plâns. Am ținut-o strâns în brațe minute întregi. Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că fac ceva bun.

Au urmat zile grele. Am sunat la asociații, am vorbit cu o avocată recomandată de colega mea de la muncă, am stat nopți întregi treze ascultând pașii pe scară și temându-ne că el va apărea la ușă. Mama a aflat și m-a certat că „mă bag unde nu-mi fierbe oala”, dar apoi i-a adus Irinei un pulover cald și i-a făcut ciorbă.

Irina a început să zâmbească din nou, timid. Și-a găsit un job part-time la o florărie din cartier. Încet-încet, a prins curaj să vorbească despre ce i s-a întâmplat. A depus plângere și a primit ordin de protecție — nu perfect, dar un început.

Într-o seară, stând pe balcon cu două cești de cafea aburindă între noi, Irina m-a privit lung:

— Dacă nu te întâlneam atunci în autobuz… cred că nu mai eram aici azi.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Și eu cred că destinul ne-a pus una în calea celeilalte exact când aveam nevoie.

Uneori mă întreb: câte Irine trec zilnic pe lângă noi? Câte priviri cer ajutor fără glas? Oare câți dintre noi alegem să vedem și câți ne prefacem că nu-i treaba noastră?