Oglinda nu minte niciodată: Drumul spre frumusețea interioară

— Nu vezi că nu ești ca celelalte fete? De ce nu poți să fii și tu mai aranjată, să porți ceva frumos? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii încă umflați de somn, și simțeam cum fiecare cuvânt îmi apasă pieptul ca o piatră rece. Aveam șaptesprezece ani și deja învățasem să mă ascund după haine largi și părul prins în coadă, ca să nu atrag atenția nimănui.

— Nu toată lumea trebuie să arate ca pe Instagram, am murmurat, dar știam că nu mă ascultă. Pentru ea, frumusețea era totul. Pentru mine, era doar o povară.

La liceu, lucrurile nu erau mai ușoare. Bianca și gașca ei râdeau mereu pe la colțuri când treceam pe hol. „Uite-o pe Irina, iar a venit cu puloverul ăla de bunică!” sau „Ce păr are, parcă n-a văzut șampon!” Am încercat de câteva ori să mă schimb. Mi-am cumpărat o fustă scurtă din banii strânși pentru cărți, mi-am dat cu rimel și am încercat să zâmbesc mai mult. Dar oglinda tot nu-mi zâmbea înapoi.

Cel mai tare mă durea când tata mă privea cu acea privire tristă, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea. El era singurul care mă mângâia pe cap seara și îmi spunea: „Tu ești frumoasă așa cum ești, Irina. Să nu uiți asta niciodată.” Dar vocea lui era mereu acoperită de râsetele celorlalți.

Într-o zi de toamnă, când frunzele acopereau trotuarele și aerul mirosea a ploaie, am cunoscut-o pe Ana. Era nouă în clasă, venise dintr-un sat din Moldova și purta niște ochelari groși care îi măreau ochii mari și sinceri. Nimeni nu voia să stea cu ea la masă. M-am așezat lângă ea fără să spun nimic. A zâmbit timid și mi-a întins un măr.

— Mulțumesc, i-am spus. Și așa a început prietenia noastră.

Ana nu vorbea mult despre ea. Dar într-o pauză, când Bianca a trecut pe lângă noi și a aruncat un „Ce urâte sunteți!”, Ana a ridicat privirea și a spus calm:

— Știi ce e urât? Să fii rău cu oamenii fără motiv.

Am rămas șocată. Eu nu avusesem niciodată curajul să răspund. Din ziua aceea, am început să privesc altfel oamenii din jurul meu. Am observat cât de mult se chinuiau toți să pară perfecți: fetele se machiau pe ascuns în baie, băieții râdeau nervos când li se făcea observație la ore. Nimeni nu era cu adevărat fericit.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră cu o rochie nouă.

— Mâine mergem la ziua Biancăi. Vreau să porți asta. Poate te vede și pe tine cineva.

Am privit rochia lung timp de câteva minute. Era frumoasă, dar nu era a mea. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Mamă, eu nu vreau să merg. Nu mă simt bine acolo.

— Irina, trebuie să te integrezi! Nu poți sta toată viața ascunsă!

Am izbucnit în plâns.

— Dar dacă eu nu vreau să fiu ca ele? Dacă eu vreau doar să fiu eu?

Mama s-a uitat la mine lung, apoi a ieșit fără să spună nimic.

A doua zi am mers la școală cu Ana. Pe drum mi-a povestit despre sora ei mai mică, bolnavă de inimă, și despre cum oamenii din sat râdeau de ele pentru că nu aveau haine noi.

— Știi ce am învățat? Că oamenii te judecă oricum ai fi. Așa că mai bine să fii tu însăți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

La ora de română, doamna profesoară ne-a dat o temă: „Scrieți cine sunteți cu adevărat.” Am scris o pagină întreagă despre fricile mele, despre cum mă simt invizibilă și despre cât de mult mi-aș dori ca oamenii să vadă dincolo de aparențe. Am citit eseul cu voce tare în fața clasei. La final, era liniște totală.

Bianca s-a ridicat și a spus:

— Nu știam că te simți așa…

A fost pentru prima dată când am văzut-o fără masca de superioritate.

În zilele următoare, câteva fete au început să vorbească mai frumos cu mine. Nu eram prietene, dar nu mă mai simțeam atât de singură. Ana mi-a spus:

— Ai curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Acasă însă, conflictele continuau. Mama insista să merg la coafor înainte de banchetul de sfârșit de an. Tata încerca să facă pace între noi.

— Las-o pe Irina să fie cum vrea ea! spunea el.

— Nu vreau să sufere! răspundea mama printre lacrimi.

Am realizat atunci că mama nu voia să mă schimbe din răutate, ci din teamă – teamă că lumea va fi crudă cu mine dacă nu mă conformez.

La banchet am purtat o rochie simplă, albastră, primită de la Ana. M-am simțit frumoasă pentru prima dată pentru că eram eu însămi. Am dansat cu colegii mei fără să-mi pese dacă le place sau nu cum arăt.

Anii au trecut. Am intrat la facultate la Litere și am continuat să scriu despre oameni și poveștile lor. Ana a rămas cea mai bună prietenă a mea. Mama încă îmi spune uneori că ar trebui „să am mai mult grijă de mine”, dar acum îi zâmbesc și îi spun:

— Am grijă, mamă. De sufletul meu.

M-am întrebat mereu: dacă oglinda ar putea vorbi, ce mi-ar spune? Poate că frumusețea adevărată începe atunci când încetăm să ne mai comparăm cu ceilalți și avem curajul să fim autentici. Voi ce vedeți când vă priviți în oglindă?