Oglinda spartă: Povestea Milenei despre trădare și regăsire

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. În fața mea, soțul meu de doisprezece ani stătea cu privirea în pământ, incapabil să mă privească în ochi. Pe masa din bucătărie, telefonul lui vibra insistent. Știam deja cine era: „Elena serviciu”. Dar nu era niciun serviciu. Era ea.

Totul a început cu o simplă bănuială. Radu se schimbase: devenise distant, mereu grăbit, mereu cu ochii pe telefon. Într-o seară, când a spus că rămâne peste program la birou, am simțit un gol în stomac. Am luat curajul în dinți și am sunat-o pe sora lui, Irina. „Nu știu ce să zic, Milena… parcă nu mai e el însuși de ceva vreme”, mi-a spus ea cu o voce stinsă.

În noaptea aceea am stat trează până târziu, ascultând fiecare sunet din casă. Când a intrat pe ușă, mirosul de parfum străin m-a izbit ca un pumn în piept. Nu era parfumul meu. Nu era nici măcar parfumul pe care i-l cumpărasem de ziua lui. Am știut atunci că ceva e putred.

Zilele au trecut greu. Îmi simțeam inima ca o piatră. Încercam să fiu puternică pentru fiica noastră, Ana, care avea doar opt ani și nu înțelegea de ce tata nu mai râde la glumele ei sau de ce mama plânge în baie. Într-o după-amiază, Ana m-a întrebat: „Mami, de ce nu mai veniți amândoi la serbarea mea?” M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote.

Am început să-l urmăresc pe Radu. M-am simțit vinovată, dar nu aveam altă cale să aflu adevărul. Într-o seară l-am văzut ieșind dintr-un bloc din cartierul Militari, ținându-se de mână cu o femeie blondă, mult mai tânără decât mine. Am simțit cum mi se sparge sufletul în mii de cioburi.

Când l-am confruntat, a încercat să nege. „E doar o colegă! Exagerezi!” Dar ochii lui trădau totul. În noaptea aceea am spart oglinda din baie cu pumnul. M-am privit printre cioburi: cine eram eu? O femeie trădată, o mamă disperată sau doar o umbră a celei care fusesem odată?

Mama mea a venit la mine a doua zi. „Milena, trebuie să fii tare pentru Ana. Nu lăsa un bărbat să-ți distrugă viața.” Dar cum să fii tare când tot ce ai construit se prăbușește peste tine?

Au urmat luni de coșmar: certuri, tăceri apăsătoare, nopți nedormite. Radu pleca tot mai des de acasă. Prietenii comuni au început să mă evite; unii șușoteau pe la colțuri că „Milena nu și-a știut ține bărbatul”. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu un desen: trei oameni ținându-se de mână sub un curcubeu. „Așa vreau să fim iar”, mi-a spus ea cu ochii mari și triști. Atunci am știut că trebuie să fac ceva — nu pentru Radu, ci pentru mine și pentru ea.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost un chin: nu puteam rosti nici măcar numele Elenei fără să izbucnesc în plâns. Dar cu fiecare întâlnire am început să-mi recapăt vocea. Am descoperit că nu sunt vinovată pentru alegerile lui Radu și că merit să fiu iubită și respectată.

Am depus actele de divorț într-o zi ploioasă de noiembrie. Radu a încercat să mă convingă să renunț: „Gândește-te la Ana! Nu vrei să crească fără tată!” Dar eu știam că Ana are nevoie de o mamă întreagă sufletește, nu de una care se preface că totul e bine.

Familia mea a fost împărțită: tata îmi spunea să-l iert, „că toți bărbații mai calcă strâmb”, iar fratele meu, Vlad, voia să meargă peste Radu „să-i arate el cum stau lucrurile”. Am ales să nu ascult pe nimeni și să-mi urmez inima.

Au trecut doi ani de atunci. Ana s-a obișnuit cu noua noastră viață — uneori râdem împreună până ne dor obrajii, alteori plângem amintindu-ne de vremurile bune. Am început să pictez din nou, pasiunea mea din adolescență pe care o abandonasem când m-am căsătorit.

Uneori mă întâlnesc cu Elena la ședințele cu părinții. E mereu aranjată, zâmbitoare, dar ochii ei par goi. Radu vine rar la evenimentele Anei; când vine, stăm la distanță și schimbăm doar politețuri reci.

Oglinda din baie e încă spartă — am lăsat-o așa ca să-mi amintesc că uneori trebuie să te vezi printre cioburi ca să te poți reconstrui.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi fost mai atentă? Mai frumoasă? Mai bună? Dar acum știu că vina nu e a mea. Am învățat să mă iubesc pe mine însămi și să nu-mi mai cer scuze pentru cine sunt.

Poate că povestea mea nu e una cu final fericit în sensul clasic — dar e povestea unei femei care a avut curajul să se ridice din propria cenușă.

Mă uit la Ana și mă întreb: oare va putea iubi vreodată fără teamă? Oare noi, femeile din România, vom învăța vreodată să ne punem pe noi pe primul loc?