Opt ani de căsnicie: Mai mult decât o menajeră în propria mea familie

— Ioana, ai uitat să calci cămașa mea albastră! Am ședință importantă azi!
Vocea lui Vlad răsună din dormitor, tăioasă, ca o lamă care taie liniștea dimineții. Mă opresc din împachetatul sandvișurilor pentru copii și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva „esențial”. Mă grăbesc spre dormitor, cu pași mici, încercând să nu las să se vadă cât de obosită sunt.

— Îmi pare rău, Vlad. Am avut multe pe cap cu copiii aseară…
— Mereu ai scuze, Ioana. Nu cer mult! Doar să fii atentă la lucrurile astea simple.

Mă uit la el, la costumul perfect aranjat, la privirea rece. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Copiii sunt deja în bucătărie, așteptându-și pachețelul. Îmi mușc buza și tac. Mă simt ca un robot programat să nu greșească niciodată.

După ce Vlad pleacă, casa se umple de pașii grăbiți ai copiilor. Maria, fetița noastră de șase ani, mă întreabă cu ochi mari:

— Mami, de ce ești tristă?

Îi zâmbesc forțat și îi mângâi părul:

— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar puțin obosită.

Dar adevărul e că sunt mai mult decât obosită. Sunt epuizată. De opt ani, viața mea s-a transformat într-o listă nesfârșită de sarcini: spălat, gătit, făcut teme, cumpărături, programări la doctor, aniversări, probleme la școală. Vlad lucrează mult și vine acasă târziu. Când ajunge, vrea liniște și ordine. Nu vrea să audă despre problemele mele sau despre cât de greu mi-a fost ziua.

Seara, când copiii dorm, încerc să-i spun lui Vlad că mă simt copleșită.

— Vlad, simt că nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu… Nu mai știu cine sunt.

El oftează și își ridică ochii din telefon:

— Ioana, exagerezi. Toate femeile fac asta. Uite la mama ta sau la mama mea. Nu s-au plâns niciodată.

Mă doare fiecare cuvânt. Parcă nu exist decât pentru a-i servi pe ceilalți. Într-o seară, după ce Vlad adoarme pe canapea cu televizorul pornit, mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Chipul meu e palid, ochii obosiți, părul prins la repezeală. Unde e fata care visa să scrie cărți? Unde e femeia care râdea cu prietenele până târziu?

Într-o zi de duminică, la masa de prânz cu socrii, mama lui Vlad face un comentariu:

— Ioana, ar trebui să ai mai multă grijă de tine. O femeie trebuie să fie mereu aranjată pentru soțul ei.

Simt cum mi se pune un nod în gât. Mama mea tace și își privește mâinile. Nimeni nu mă apără. Nimeni nu întreabă ce simt eu.

După masă, merg în camera copiilor și plâng în tăcere. Maria mă găsește și mă îmbrățișează fără să spună nimic. În acea clipă îmi dau seama că trebuie să fac ceva. Nu vreau ca fetița mea să creadă că a fi femeie înseamnă să te anulezi pentru ceilalți.

Încep să citesc articole despre sindromul burnout la mame și despre cum poți să-ți recapeți identitatea. Scriu într-un jurnal în fiecare seară câteva rânduri despre ce simt cu adevărat. Îmi sun prietena din liceu, Gabriela, pe care n-am mai văzut-o de ani buni.

— Ioana! Ce surpriză! Ce faci?
— Nu prea bine… Simt că nu mai sunt eu.
— Hai la o cafea! Trebuie să ieși din casă!

Mergem împreună într-o cafenea micuță din centru. Gabriela mă ascultă fără să mă judece.

— Ioana, tu ai uitat cât de talentată erai la scris? De ce nu încerci din nou?

Cuvintele ei îmi dau curaj. Încep să scriu povestiri scurte noaptea, după ce toată lumea adoarme. Le postez anonim pe un blog și primesc comentarii de la alte femei care trec prin aceleași lucruri.

Într-o seară, Vlad găsește jurnalul meu pe birou.

— Ce-i asta? De când ai timp de prostii?

Îl privesc în ochi pentru prima dată după mult timp:

— Nu sunt prostii. E singurul lucru care mă face să simt că trăiesc.

El dă din umeri și pleacă din cameră fără să spună nimic. Dar eu nu mai plâng. Pentru prima dată simt că am făcut ceva pentru mine.

Cu timpul, blogul meu devine tot mai citit. Primesc mesaje de la femei din toată țara care îmi spun că povestea mea le-a dat curaj să vorbească despre ce simt. Încep să merg la întâlniri cu alte mame care vor să-și regăsească vocea.

Vlad nu înțelege schimbarea mea și devine tot mai distant. Avem certuri tot mai dese.

— Ioana, nu-mi place ce ai devenit! Erai mai liniștită înainte!
— Poate că eram liniștită pentru că nu aveam curajul să spun ce simt!

Ajungem la terapie de cuplu, dar Vlad refuză să continue după câteva ședințe.

— Nu am nevoie de psiholog ca să-mi spună cum să-mi trăiesc viața!

Rămân singură cu întrebările mele și cu dorința de a nu renunța la mine însămi. Într-o dimineață, Maria vine la mine și îmi spune:

— Mami, te-am văzut zâmbind când scriai aseară. Îmi place când ești fericită.

O iau în brațe și simt că merită orice luptă ca ea să crească văzând o mamă puternică.

Acum știu că drumul spre mine însămi abia începe. Poate că familia mea nu va înțelege niciodată pe deplin prin ce trec sau ce vreau cu adevărat. Dar oare câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?