Opt ani de tăcere și cafea: Adevărul pe care l-am aflat când domnul Dumitrescu a dispărut
— Iar a întârziat domnul Dumitrescu, am murmurat în timp ce priveam ceasul de pe peretele scorojit al cafenelei. Era deja 9:15, iar el venea mereu la fix, cu pași apăsați, bastonul lovind ritmic gresia veche. În fiecare dimineață, de opt ani, îi pregăteam cafeaua neagră, fără zahăr, și îi lăsam ziarul pe masă. Nu-mi răspundea niciodată la salut, doar dădea din cap scurt și se așeza la masa din colț, lângă fereastra aburită.
În acea dimineață de noiembrie, ceva era diferit. Liniștea părea mai grea, iar scaunul lui a rămas gol. Am încercat să-mi văd de treabă, dar privirea mi se întorcea mereu spre ușa care nu se deschidea. Clienții obișnuiți șușoteau între ei:
— Oare ce s-o fi întâmplat cu bătrânul acela ursuz?
— Cine știe… Poate s-a mutat la fiică-sa la București.
Am zâmbit forțat și am continuat să șterg tejgheaua. Dar nu puteam să nu mă gândesc la el. Deși nu schimbasem niciodată mai mult de două vorbe, prezența lui făcea parte din rutina mea. Într-un fel ciudat, lipsa lui mă durea.
Seara, după ce am tras obloanele, am găsit sub masa lui o batistă veche, brodată cu inițialele „D.D.”. Am luat-o în palmă și am simțit un nod în gât. Poate era doar o întâmplare, dar ceva mă împingea să aflu ce s-a întâmplat cu domnul Dumitrescu.
A doua zi, am întrebat-o pe tanti Viorica, vecina care venea mereu la cafea cu prietenele ei:
— Tanti Viorica, știți ceva de domnul Dumitrescu? Nu l-am mai văzut de câteva zile.
Ea a ridicat din umeri:
— Vai, dragă, nu știu… E un om tare retras. Nici nu știu dacă are pe cineva.
Am simțit un impuls ciudat să merg până la blocul unde știam că locuiește. Am urcat scările reci și am bătut la ușa lui. Niciun răspuns. O vecină a deschis ușa alăturată:
— Îl căutați pe domnul Dumitrescu? Nu l-am mai văzut de vreo trei zile. Am auzit ambulanța noaptea trecută…
M-am întors la cafenea cu inima grea. În acea seară, am găsit curajul să-i caut numele pe internet. Am dat peste un necrolog sec: „Dumitrescu Doru, 74 de ani, trecut la cele veșnice”. Atât. Fără familie menționată, fără prieteni.
Am început să mă gândesc la toate momentele în care l-am judecat pentru tăcerea lui, pentru privirea rece și răspunsurile monosilabice. Îmi aminteam cum râdeam cu colegele mele de la cafenea:
— Parcă-i un urs bătrân! Niciodată nu zâmbește!
Dar acum mă simțeam vinovată. Oare cât de singur fusese? Oare cât de mult ar fi contat un simplu „Ce mai faceți azi?” spus cu adevărat?
În zilele următoare, am început să observ altfel oamenii din jurul meu. Doamna Stanciu, care venea mereu cu aceeași carte veche și nu vorbea cu nimeni. Tânărul Mihai, care stătea ore întregi cu ochii în telefon și părea mereu absent. Toți păreau să poarte o povară invizibilă.
Într-o după-amiază ploioasă, o femeie tânără a intrat în cafenea și s-a uitat nesigură în jur.
— Bună ziua… Aș vrea să știu dacă domnul Dumitrescu obișnuia să vină aici.
Am tresărit.
— Da… Îl cunoșteați?
Ea a oftat adânc:
— Sunt nepoata lui. Nu am apucat să-l văd înainte să plece… Mama n-a vrut să ținem legătura cu el după ce s-au certat acum mulți ani.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Îmi pare rău… Era un client fidel. Nu vorbea mult, dar cred că îi plăcea aici.
Femeia a zâmbit trist:
— Știți… Când eram mică, îmi citea povești și îmi făcea ciocolată caldă. După divorțul părinților mei, mama n-a mai vrut să audă de el. Eu am încercat să-l caut, dar mereu mi-a fost teamă că nu mă va recunoaște sau că nu va vrea să mă vadă.
Am scos batista brodată și i-am întins-o.
— Am găsit asta sub masa lui…
A luat-o cu mâini tremurânde și a izbucnit în plâns.
În acea clipă am înțeles cât de multe rămân nespuse între oameni. Cât de ușor judecăm fără să știm povestea celuilalt. Domnul Dumitrescu nu era doar un bătrân ursuz; era un om cu doruri, regrete și iubiri pierdute.
Seara aceea m-a schimbat pentru totdeauna. Am început să salut fiecare client cu adevărat, să ascult mai atent și să nu mai privesc oamenii ca pe niște simple figuri trecătoare.
Mă întreb uneori: dacă aș fi avut curajul să-l întreb ceva mai mult decât „Cafeaua ca de obicei?”, oare i-aș fi putut alina singurătatea? Oare câți dintre noi trăim vieți paralele, despărțiți doar de o tăcere pe care nimeni nu îndrăznește s-o spargă?