Opt luni sub presiune: Sunt doar portofelul părinților mei?

— Ionuț, ai transferat banii? Ne-au sunat muncitorii, trebuie să plătim materialele azi, altfel nu mai vin mâine! Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, fără urmă de răbdare. Era a opta lună în care, la fiecare salariu, jumătate din banii mei mergeau direct în contul părinților. Pentru renovarea apartamentului lor din cartierul copilăriei mele, acolo unde am crescut între pereți subțiri și certuri mocnite.

Mă uitam la ecranul telefonului, la mesajul de la bancă: „Suma de 2.500 lei a fost transferată către…”. Salariul meu de programator junior nu era mare, dar părinții mei nu păreau să înțeleagă asta. Pentru ei, eram „băiatul care a reușit”, cel care trebuie să ajute, să nu uite de unde a plecat. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

În fiecare seară, când mă întorceam în garsoniera mea mică, cu mobila veche și frigiderul aproape gol, mă simțeam tot mai mic. Prietenii mei vorbeau despre vacanțe, despre planuri de viitor, despre rate la apartamente. Eu număram banii rămași și mă întrebam dacă luna asta o să-mi ajungă pentru chirie și facturi.

— Ionuț, tu nu înțelegi cât de greu ne e! Tata nu mai poate lucra, pensia e mică, iar apartamentul cade pe noi! Ce vrei, să ne facem de râs la vecini? Să vină să vadă că avem mucegai pe pereți? Mă simțeam vinovat de fiecare dată când mama ridica tonul. Tata nu spunea nimic, doar ofta greu, cu privirea pierdută în televizor.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă și am găsit-o pe Ana, prietena mea, așteptându-mă cu ochii roșii de plâns. — Ionuț, nu mai pot. M-am săturat să trăim așa, să nu putem ieși nici măcar la un film. Mereu e vorba de părinții tăi, mereu banii noștri se duc la ei. Dar noi? Noi când o să avem o viață normală? Am încercat să-i explic, să-i spun că nu pot să-i las pe ai mei la greu, că sunt singurul lor copil. Dar Ana a clătinat din cap, cu lacrimi în ochi: — Și eu sunt singură la părinți, dar nu m-au pus niciodată să le dau jumătate din salariu. Ești sigur că nu profită de tine?

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. La birou, nu mă puteam concentra. Șeful m-a chemat la o discuție: — Ionuț, ai potențial, dar pari mereu absent. Ce se întâmplă? Am dat din umeri, incapabil să-i spun adevărul. Cum să-i explic că, la 28 de ani, încă mă simt ca un copil prins în capcana datoriilor emoționale față de părinți?

Într-o duminică, am mers la ei să văd cum merge renovarea. Pereții erau proaspăt vopsiți, mobila nouă, totul arăta ca într-o revistă. Mama era mândră, îi străluceau ochii când le arăta vecinelor ce frumos e acum. — Uite, Ionuț, ce bine arată! Mulțumim că ne-ai ajutat, dar mai avem nevoie de bani pentru uși și parchet. Am simțit cum mă sufoc. — Mamă, nu mai pot. Nu mai am de unde. Am și eu nevoie de bani pentru mine, pentru viața mea. Ana vrea să ne mutăm împreună, să avem și noi un început.

Mama s-a încruntat, iar tata a tăcut. — Cum adică nu mai poți? Noi ce facem? Ne lași baltă acum, după tot ce am făcut pentru tine? Am simțit cum mi se strânge inima. — Mamă, nu vă las baltă, dar nu mai pot să fiu doar portofelul vostru. Am și eu dreptul la viața mea.

A urmat o ceartă cum nu mai avusesem niciodată. Mama a plâns, tata a ieșit pe balcon, trântind ușa. Am plecat de acolo cu sufletul făcut praf. În drum spre casă, Ana m-a sunat. — Ce ai decis? Am tăcut câteva secunde, apoi am spus: — Nu știu. Simt că orice aș face, pierd pe cineva.

Seara, am primit un mesaj de la mama: „Să nu uiți că noi te-am crescut. Fără noi, nu ajungeai aici.” Am plâns. Pentru prima dată după mulți ani, am plâns ca un copil. Mă simțeam prins între două lumi: loialitatea față de părinți și nevoia de a-mi construi propria viață.

Zilele au trecut greu. Ana a început să se îndepărteze, iar părinții mei nu-mi mai răspundeau la telefon. La birou, colegii mă evitau, simțind tensiunea din jurul meu. Mă simțeam singur, mai singur ca niciodată.

Într-o seară, am ieșit la plimbare prin parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii care se jucau, părinții care îi urmăreau cu grijă. Mi-am amintit de copilăria mea, de serile când tata mă lua de mână și mergeam să cumpărăm înghețată. Atunci nu conta nimic altceva, eram doar noi. Ce s-a întâmplat cu noi? Când am devenit doar o sursă de bani pentru ei?

Am decis să merg la un psiholog. Aveam nevoie să înțeleg dacă sunt egoist sau doar încerc să-mi găsesc locul în lume. După câteva ședințe, am realizat că nu e nimic greșit să vreau și eu ceva pentru mine. Că iubirea nu trebuie să fie condiționată de bani sau sacrificii fără sfârșit.

Am sunat-o pe Ana și i-am spus că vreau să încercăm să ne construim viața noastră, chiar dacă părinții mei nu vor înțelege de la început. Am mers din nou la ai mei și le-am spus, cu voce tremurândă, că îi iubesc, dar nu mai pot continua așa. Că am nevoie să fiu și eu fericit. Mama a plâns din nou, dar de data asta nu a mai spus nimic. Tata m-a privit lung, apoi a spus încet: — Poate că ai dreptate, băiete. Poate că am uitat să te vedem și pe tine, nu doar banii tăi.

Acum, după opt luni de presiune, încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Dar simt că, pentru prima dată, am ales pentru mine. Oare e greșit să vrei să fii fericit, chiar dacă asta înseamnă să-i dezamăgești pe cei pe care îi iubești cel mai mult? Voi ce ați face în locul meu?