Paharele curate, suflete murdare: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Ioana, ai spălat paharele astea sau doar le-ai clătit? Sincer, nu știu cum poți să trăiești așa, cu totul pe jumătate făcut!
Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe prosopul de vase, iar privirea mi se încețoșa de la lacrimile pe care mă chinuiam să le țin înăuntru. Era a treia oară săptămâna asta când îmi reproșa ceva. Și nu era nici măcar marți.

M-am uitat la ea, încercând să-mi păstrez calmul. — Sunt curate, Mariana. Le-am spălat de două ori.

A oftat teatral și a început să le inspecteze la lumină, ca un judecător neînduplecat. — Dacă ai fi avut și tu grijă de casa asta cum trebuie… Dar nu, tu ești ocupată cu prostiile tale. Săracul Vlad, nu știe ce noră și-a luat!

Vlad, soțul meu, era la serviciu. Ca de obicei, când tensiunile atingeau apogeul, el lipsea. Mă simțeam singură și neputincioasă, prinsă între dorința de a-i face pe plac și nevoia de a-mi apăra demnitatea.

Așa au trecut anii. De fiecare dată când încercam să mă apropii de Mariana, mă lovea cu vorbe grele. La început am crezut că e doar o perioadă de adaptare. Apoi am sperat că odată cu venirea copiilor se va schimba. Dar nu s-a schimbat nimic. Ba chiar s-a înrăutățit.

— Ioana, iar ai uitat să pui sare în mâncare! Ce fel de mamă ești tu? Copiii tăi or să crească fără gust!

Într-o zi, după ce am pus copiii la culcare, am găsit-o pe Mariana în sufragerie, răscolind prin sertarele mele. Căuta ceva — poate un motiv nou să mă certe. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce faci acolo? am întrebat cu voce stinsă.

— Vreau să văd dacă ai pus bine actele casei. Nu pot avea încredere că nu le-ai pierdut, a răspuns ea fără să se întoarcă.

Atunci am simțit că nu mai pot. Toate frustrările adunate în ani de zile au ieșit la suprafață ca un vulcan.

— Mariana, ajunge! Nu mai sunt copilul pe care îl poți controla! Nu sunt servitoarea ta și nici nu trebuie să-ți dau socoteală pentru fiecare lucru din casa asta!

Ea s-a întors spre mine cu ochii mari, șocată că am îndrăznit să-i vorbesc astfel.

— Cum îți permiți? Eu am crescut acest băiat! Datorită mie ai ce ai!

— Datorită ție am doar frică și rușine! Nu mai pot trăi așa!

Am izbucnit în plâns și am ieșit din cameră. Am auzit-o bombănind în urma mea: „Nerecunoscătoare…”.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit mică și neimportantă în propria mea casă. La toate dățile când Vlad mi-a spus „Las-o, e bătrână, așa e ea”. Dar eu nu mai puteam „s-o las”.

A doua zi dimineață, când Vlad a venit acasă, i-am spus totul. A tăcut mult timp, apoi a zis:

— Știi că nu pot să-i spun nimic mamei… E bolnavă cu inima.

Atunci am simțit că sunt cu adevărat singură. Am început să mă gândesc la răzbunare. Să-i arăt Marianei că nu mai poate să mă calce în picioare.

În următoarele zile am început să fac totul exact pe dos față de cum voia ea: puneam sare prea multă în mâncare, lăsam paharele nespălate intenționat, uitam să ud florile ei preferate. O urmăream cum se enervează și simțeam o satisfacție amară.

Dar copiii au început să observe tensiunea dintre noi. Fetița mea cea mică m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce plângi când vine bunica?

Atunci m-a lovit adevărul: răzbunarea mea nu făcea decât să otrăvească atmosfera din casă. Nu câștigam nimic — doar îi făceam rău Marianei și îi speriam pe copii.

Într-o duminică, după masă, am strâns curajul să vorbesc cu ea sincer:

— Mariana, știu că nu mă placi prea mult. Dar eu vreau ca familia asta să fie unită. Nu vreau ca copiii mei să crească într-o casă plină de ură.

Ea a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi… mi-e greu să văd că Vlad nu mai are nevoie de mine. Când ai apărut tu, parcă mi-a luat cineva locul.

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Poate că toată răutatea ei venea din frică și nesiguranță.

Nu ne-am împăcat peste noapte. Au mai fost certuri și lacrimi. Dar ceva s-a schimbat: am început să ne vedem una pe cealaltă ca oameni, nu ca rivale.

Acum, când spăl paharele și le privesc la lumină, mă întreb: cât de curate trebuie să fie relațiile dintre noi ca să putem trăi împreună fără să ne rănim? Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a mea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?