Pânza de minciuni a fiicei mele

— Ilinca, unde ai fost aseară? Glasul meu tremura, iar ochii mei căutau adevărul în privirea ei. Era trecut de miezul nopții când a intrat pe ușă, cu părul răvășit și mirosind a parfum străin. S-a uitat la mine cu o nonșalanță care m-a durut mai tare decât orice palmă.

— La bibliotecă, mamă. Am avut de învățat pentru teză.

M-am uitat la ceas. Era imposibil. Biblioteca se închidea la opt. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar n-am mai zis nimic. Era deja a treia oară săptămâna asta când mă mințea în față, fără să clipească.

Nu știu când s-a rupt ceva între noi. Poate când tatăl ei a plecat, lăsându-ne singure într-un apartament prea mare și prea gol. Poate când am început să lucrez două ture ca să putem plăti chiria și nu mai aveam timp să-i ascult poveștile de la școală. Sau poate când a descoperit că lumea e plină de tentații și eu nu mai eram acolo să-i spun „nu”.

La început, minciunile erau mici: că nu are teme, că a mâncat deja, că nu a ieșit cu fetele în oraș. Dar apoi au devenit tot mai elaborate. Odată am găsit în buzunarul gecii ei o brichetă. Am întrebat-o dacă fumează. A râs și mi-a spus că e a unei colege, că doar i-a ținut-o pentru câteva minute. Am vrut să o cred. Am vrut să cred că fata mea nu ar face niciodată ceva rău.

Într-o seară, am primit un telefon de la diriginta ei, doamna Popescu. Mi-a spus că Ilinca lipsește tot mai des de la ore, că notele ei au scăzut dramatic și că ar trebui să discutăm serios cu ea. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să lipsească de la școală? Unde mergea? Cu cine?

Am încercat să vorbesc cu ea. Să-i explic cât de mult o iubesc și cât de mult mă doare să o văd schimbată. Dar Ilinca ridica din umeri, își punea căștile în urechi și dispărea în camera ei, trântind ușa după ea.

— Nu mă înțelegi! Nu mă asculți niciodată! — mi-a strigat într-o zi, când am încercat să-i spun că sunt îngrijorată.

— Ilinca, te rog…

— Lasă-mă în pace! Nu ești mama pe care mi-o doresc!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am plâns toată noaptea, singură în bucătărie, cu poza ei de la grădiniță în față. Unde era fetița aceea cu ochi mari și zâmbet sincer?

Într-o zi, am găsit un plic ascuns sub salteaua ei. Era plin cu bani. Mult mai mulți decât ar fi putut strânge din alocație sau din banii de buzunar pe care i-i dădeam eu. Am simțit un val de panică. De unde avea banii? Am confruntat-o imediat.

— Ilinca, ce e cu banii ăștia?

A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Sunt ai mei. I-am strâns din meditații.

— Ce meditații? Nu mi-ai spus niciodată că dai meditații!

— Nu trebuie să-ți spun totul!

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.

— Ilinca, te rog! Spune-mi adevărul! Cu cine te vezi? Ce faci cu adevărat?

A izbucnit în plâns și a fugit din casă. Am alergat după ea pe scări, dar s-a pierdut printre blocuri înainte să pot ajunge la ea.

Au trecut ore întregi până s-a întors acasă. Era udă leoarcă de la ploaie și tremura toată. M-am repezit s-o iau în brațe, dar m-a respins.

— Nu vreau să vorbesc!

Am stat toată noaptea lângă ușa camerei ei, ascultându-i suspinele. Dimineața am găsit-o adormită pe podea, cu ochii umflați de plâns.

Zilele au trecut greu. Între noi era un zid tot mai gros de tăcere și suspiciune. Încercam să aflu adevărul de la prietenele ei, dar toate păreau să știe ceva ce eu nu știam și refuzau să-mi spună.

Într-o zi, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Fata ta se întâlnește cu băieți dubioși prin parcări.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să cred că e doar o răutate gratuită, dar ceva din mine știa că nu e doar atât.

Am început s-o urmăresc fără să știe. Într-o după-amiază am văzut-o urcând într-o mașină cu număr străin împreună cu un băiat mult mai mare decât ea. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Când s-a întors acasă, am izbucnit:

— Ilinca! Ce faci tu cu băiatul ăla? Cine e?

A tăcut mult timp, apoi mi-a spus printre lacrimi:

— E singurul care mă ascultă… Tu nu mă vezi! Tu nu mă auzi!

Am realizat atunci cât de mult am pierdut din cauza propriilor mele griji și probleme. Cât de mult m-am îndepărtat de ea fără să-mi dau seama.

Am încercat să repar lucrurile: am mers împreună la consiliere, am început să petrecem mai mult timp împreună, să gătim sau să ne uităm la filme vechi românești pe care le iubeam amândouă când era mică. Dar rana era adâncă și vindecarea lentă.

Ilinca încă mai minte uneori. Încerc să nu o judec prea aspru, dar uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere deplină în ea.

Merg pe stradă și văd mame cu fiicele lor râzând împreună și mă doare sufletul. Oare câte dintre ele ascund aceleași răni ca mine? Oare câte dintre noi trăim în pânza asta de minciuni fără să știm cum să ieșim?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face e să iubim mai mult și să sperăm că într-o zi adevărul va vindeca totul.

Mă uit la Ilinca dormind liniștită acum și mă întreb: oare dragostea unei mame poate repara orice? Sau unele răni rămân pentru totdeauna ascunse sub piele?