Parfumul Trădării: Povestea unei Toamne în București

— Ce faci, Ilinca? De ce te uiți așa la mine?

Vocea lui Vlad răsună din hol, dar eu nu pot răspunde. Stau în fața mașinii de spălat, cu mâinile tremurânde și cu ochii fixați pe bonul umed, mototolit, pe care scrie clar: „Hotel Continental, două mic dejunuri, 11 noiembrie, ora 9:15”. Mă simt de parcă cineva mi-a tras brusc covorul de sub picioare. În mintea mea se derulează imagini cu Vlad, soțul meu de doisprezece ani, cel care îmi promitea în fiecare toamnă că va veni mai devreme acasă, că va bea ceai cu mine și cu fetița noastră, Mara. Dar anul acesta a venit mereu târziu, cu ochii obosiți și paltonul mirosind a fum și frunze ude.

— Ilinca? Ai pățit ceva?

Îl aud apropiindu-se. Îmi șterg repede lacrimile și bag bonul în buzunarul halatului. Nu sunt pregătită să-l confrunt. Nu încă. Îmi găsesc vocea și răspund:

— Nimic, doar… am vărsat detergent pe jos.

Vlad oftează și se duce în sufragerie. Îl aud cum deschide televizorul și dă volumul mai tare decât de obicei. Mă uit la bon încă o dată. Două mic dejunuri. Cine era cu el? Oare să fi fost doar o întâlnire de afaceri? Dar Vlad nu merge niciodată la hoteluri pentru întâlniri. Și niciodată nu m-a mințit atât de evident.

În acea seară, la cină, Mara povestește despre serbarea de la școală. Vlad zâmbește absent, iar eu mă uit la el ca la un străin. Îmi amintesc cum ne-am cunoscut la facultate, cum dansam în ploaie pe Calea Victoriei, cum mi-a promis că nu va lăsa niciodată rutina să ne înghită. Dar uite-ne acum: doi străini la aceeași masă, fiecare cu gândurile lui.

Noaptea nu pot dormi. Mă ridic din pat și mă duc în bucătărie. Scot bonul și îl privesc la lumina slabă a frigiderului. Mă gândesc să-l sun pe Radu, fratele meu, dar știu că ar face scandal. Mama mi-ar spune să nu stric familia pentru „o prostie”. Dar eu nu pot trăi cu această îndoială.

A doua zi, când Vlad pleacă la serviciu, îl urmăresc pe fereastră cum traversează strada grăbit, cu paltonul acela care încă miroase a toamnă trădată. Îmi iau curajul și sun la hotel.

— Bună ziua, vă deranjez pentru o informație legată de un bon fiscal emis ieri dimineață… Da, pe numele Vlad Popescu… Da, două mic dejunuri… Da… Înțeleg.

Recepționera îmi spune că nu poate divulga detalii despre oaspeți. Închid telefonul cu inima strânsă. Mă simt umilită că am ajuns să fac asta.

Seara îl aștept pe Vlad cu bonul pe masă.

— Ce e asta? îl întreb direct când intră pe ușă.

Se uită la mine, apoi la bon. Fața i se schimbă brusc.

— Ilinca… pot să-ți explic…

— Atunci explică!

Se așază pe scaun și-și trece mâinile prin păr.

— Nu e ce crezi tu…

— Atunci ce e? Cine era cu tine la hotel?

Tace câteva secunde care mi se par o eternitate.

— E Irina… colega mea de la birou. A avut o problemă personală și m-a rugat să stau cu ea la micul dejun… Nu s-a întâmplat nimic între noi!

Îl privesc în ochi și știu că minte. Îl cunosc prea bine. Îmi vine să țip, dar Mara doarme în camera alăturată.

— Vlad, dacă mă minți acum… nu știu dacă mai putem continua.

El se ridică nervos:

— Ilinca! Nu s-a întâmplat nimic! Ești paranoică!

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi vine să-i spun că nu sunt nebună, că simt cum ceva s-a rupt între noi de luni bune. Dar tac. În acea noapte dormim spate în spate, ca doi străini pierduți în aceeași casă.

Zilele trec greu. Vlad devine tot mai distant. Mara simte tensiunea și mă întreabă dacă tata nu mă mai iubește. Îi spun că uneori oamenii mari au probleme pe care copiii nu trebuie să le poarte pe umeri.

Într-o duminică friguroasă, mergem împreună în parc. Vlad vorbește la telefon tot timpul, iar eu mă uit la Mara cum adună frunze galbene într-un coș mic. Mă întreb dacă merită să lupt pentru această familie sau dacă ar trebui să-mi găsesc curajul să plec.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, îl prind pe Vlad în bucătărie.

— Vlad, vreau adevărul. Nu mai pot trăi așa.

El oftează greu:

— Ilinca… am greșit. A fost doar o dată. Eram confuz… M-am simțit singur… Irina m-a ascultat când tu erai mereu ocupată cu Mara sau cu serviciul…

Mă uit la el și simt cum mi se rupe sufletul. Plâng fără rușine.

— Și acum? Ce vrei să faci?

— Nu știu… Poate ar trebui să luăm o pauză…

A doua zi îmi fac bagajele și plec la mama cu Mara. Vlad rămâne singur în apartamentul nostru plin de amintiri și regrete.

Au trecut trei luni de atunci. Vlad mă sună uneori, dar nu mai simt nimic pentru el. Mara mă întreabă când ne întoarcem acasă. Eu îi spun că acasă este acolo unde suntem împreună.

Uneori mă întreb: unde începe vina mea și unde se termină vina lui? Oare putem ierta trădarea sau rămâne mereu ca o pată pe suflet? Voi ce ați fi făcut în locul meu?