Pe pragul unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în șoaptă, cu Ilinca strânsă la piept, în timp ce lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar orașul dormea sub plapuma groasă a toamnei târzii. M-am oprit în fața unei case cu lumină la fereastră, inima bătându-mi nebunește. Am privit-o pe Ilinca, adormită, cu obrajii roșii și respirația liniștită. Mi-am lipit buzele de fruntea ei și am simțit cum mi se rupe sufletul.

Nu știu dacă cineva poate înțelege vreodată ce înseamnă să-ți lași copilul pe un prag străin. Să scrii o scrisoare cu mâna tremurândă: „Nu avem altă cale. Vă rog, aveți grijă de ea. O cheamă Ilinca. E tot ce am mai bun pe lume.” Să-ți pui speranța într-un necunoscut, pentru că acasă nu mai există siguranță, doar pumni și țipete.

Totul a început când l-am cunoscut pe Sorin. Eram tânără, visătoare, credeam că dragostea poate schimba orice. La început era blând, atent, mă făcea să râd. Dar după ce m-am mutat la el, s-a schimbat. Prima palmă a venit după ce am pierdut un loc de muncă prost plătit la supermarket. „Ești o ratată!”, mi-a spus. Am plâns atunci, dar l-am iertat. Apoi au urmat altele: reproșuri, amenințări, nopți nedormite în care ascultam pașii lui grei pe hol și mă rugam să nu intre peste mine.

Când am rămas însărcinată, am sperat că totul se va schimba. Dar Sorin a devenit și mai violent. „Nu avem bani nici pentru noi, ce-ți trebuie ție copil?” urlase într-o seară, trântind ușa de perete. Mama mea murise de cancer cu doi ani înainte, iar tata era plecat la muncă în Italia și nu mai dădea niciun semn de viață. Eram singură.

După ce s-a născut Ilinca, viața mea s-a transformat într-un coșmar continuu. Sorin venea beat acasă, urla la noi, uneori o trezea din somn doar ca să mă vadă suferind. Am încercat să fug de câteva ori, dar nu aveam unde să mă duc. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una — cine vrea să se implice într-o poveste ca a mea? Am ajuns să vând verigheta mamei ca să cumpăr lapte praf.

Într-o zi, Ilinca a făcut febră mare. Sorin a venit acasă și a început să țipe că „nu e treaba lui” și că „nu are chef de urlete”. Am fugit la spital cu ea în brațe, fără bani de taxi, alergând prin ploaie. Doctorița m-a privit lung când i-am spus că nu am asigurare medicală și nici buletinul la mine. „Trebuie să vă descurcați”, mi-a spus rece.

În acea noapte am stat pe un scaun de plastic în sala de așteptare, cu Ilinca lipită de pieptul meu. M-am uitat la ea și am știut că nu pot continua așa. Când ne-au dat drumul acasă, am găsit ușa încuiată și hainele mele aruncate pe scări. Sorin nu voia să ne mai vadă.

Am dormit două nopți într-o scară de bloc, ascunsă după ghena de gunoi ca să nu ne vadă nimeni. Am încercat să sun la tata în Italia — nu a răspuns. Am mers la Direcția pentru Protecția Copilului, dar mi-au spus că trebuie acte și că „nu au locuri”. M-am simțit invizibilă.

Într-o dimineață friguroasă, o bătrână m-a văzut stând pe bancă în parc cu Ilinca în brațe. S-a apropiat și mi-a dat o pâine caldă și o eșarfă groasă pentru copil. „Nu ești singură”, mi-a spus ea blând. Dar eu știam că sunt.

În seara aceea am luat decizia imposibilă: să-i dau Ilincăi o șansă la viață fără mine. Am ales o casă unde știam că locuiește o familie cu copii mici — poate vor avea milă. Am scris biletul cu lacrimi în ochi: „Vă rog, salvați-o!”

Am lăsat-o pe prag, i-am aranjat păturica și i-am pus lângă ea ursulețul de pluș găsit la gunoi. Am bătut la ușă și am fugit în noapte, ascunzându-mă după copaci ca să văd dacă cineva iese. O femeie a deschis ușa și a rămas împietrită când a văzut pachetul mic la picioarele ei. A ridicat-o pe Ilinca și a citit biletul cu voce tare: „Nu avem altă cale…”

Am plâns până dimineața ascunsă după gardul viu din fața casei lor. Nu știu dacă voi putea vreodată să-mi iert gestul sau dacă Ilinca mă va ierta când va crește mare și va afla adevărul.

De atunci au trecut trei ani. Trăiesc din munci ocazionale prin orașe străine, mereu cu gândul la Ilinca. Uneori o văd din depărtare în parc cu noua ei familie — râde fericită și are obrajii rumeni ca atunci când era micuță.

Mereu mă întreb: oare am făcut bine? Oare există iertare pentru o mamă care își lasă copilul pe un prag străin? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?