Pensionara între datorii și iubire: Povestea Mariei

— Mamă, nu mai rezist! Nu știu ce să fac, suntem la capătul puterilor! Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era seara târziu, iar eu și Vasile, soțul meu, tocmai ne așezasem la masă. Tocănița aburea în farfurii, dar gustul ei s-a risipit brusc.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu mai avem bani nici de facturi, nici de mâncare. Radu a rămas fără serviciu, iar eu nu pot acoperi totul cu salariul meu. Copiii au nevoie de haine noi, școala cere bani pentru excursii… Nu mai știu ce să fac!

Am simțit cum liniștea pe care mi-o câștigasem cu greu după pensionare se destramă ca un fir subțire. Toată viața am muncit ca infirmieră la spitalul din oraș. Am tras din greu, am făcut ture de noapte, am crescut doi copii fără prea mult ajutor. Când am ieșit la pensie, am crezut că în sfârșit pot respira. Dar iată-mă din nou prinsă în vârtejul problemelor lor.

— O să vedem ce putem face, i-am spus încet. Dar știam că Vasile nu va fi de acord. El mereu a spus că trebuie să ne gândim și la noi, că nu putem trăi doar pentru copii.

Când am închis telefonul, Vasile m-a privit lung.

— Iar vor bani? Maria, nu mai avem nici noi! De-abia ne ajunge pensia pentru medicamente și întreținere. Cât o să-i mai ținem în spate?

— Sunt copiii noștri, Vasile! Ce vrei să fac? Să-i las să sufere?

— Să învețe să se descurce! Noi n-am avut pe nimeni să ne ajute. Dacă le dai mereu, n-o să se descurce niciodată singuri.

Am tăcut. Avea dreptate și el. Dar cum să stau liniștită când știam că Irina plânge acasă, că nepoții mei merg la școală cu pantofi rupți?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de-a lungul vieții. Cum am renunțat la haine noi ca să le cumpăr lor rechizite. Cum am muncit dublu ca să le plătesc facultatea. Și acum, când credeam că pot trăi și eu puțin pentru mine, tot ei au nevoie de mine.

A doua zi am mers la bancă și am scos o parte din economii. Am trimis Irinei bani pentru facturi și puțin în plus pentru copii. Nu i-am spus nimic lui Vasile. Când a aflat, s-a supărat rău.

— Maria, nu mai pot! Mă simt ca un străin în casa asta. Parcă tot ce facem e pentru alții! Tu nu vezi că nu mai avem nimic pentru noi?

— Sunt mama lor! Nu pot să-i las la greu!

— Și eu sunt tatăl lor! Dar vreau să trăim și noi puțin înainte să murim! Nu merităm și noi puțină liniște?

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu mai știam cine are dreptate. Poate că am greșit undeva ca mamă. Poate că i-am obișnuit prea mult cu ajutorul nostru. Sau poate că lumea s-a schimbat și e mai greu acum pentru tineri.

În zilele următoare, Irina m-a sunat aproape zilnic. Fiecare telefon era o nouă povară: „Mamă, nu găsesc de lucru…”, „Mamă, copiii au nevoie de bani pentru manuale…”, „Mamă, Radu e tot mai abătut…”

Vasile s-a retras în tăcere. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri mărunte: vremea, vecinii, televizorul care nu mai merge bine. Îl simțeam tot mai departe.

Într-o seară, când am adormit cu televizorul deschis pe știrile despre pensii mici și scumpiri, m-am trezit brusc cu un gând: dacă mor mâine, ce las în urmă? O familie care nu știe să se descurce fără mine? Un soț care s-a simțit mereu pe locul doi?

A doua zi am chemat-o pe Irina la noi.

— Mamă, îmi pare rău că te tot necăjesc… Dar nu știu ce să fac…

— Irina, trebuie să înveți să te descurci singură. Eu și tata nu vom fi mereu aici. Te iubesc, dar nu pot să mă pierd pe mine ca tu să fii bine.

A plâns mult atunci. M-a îmbrățișat strâns și mi-a spus că va încerca.

Vasile m-a privit cu ochii umezi:

— Poate că acum începe și viața noastră, Maria…

Dar liniștea nu s-a întors cu adevărat niciodată. De fiecare dată când văd un copil desculț pe stradă sau aud la televizor despre familii care abia supraviețuiesc, mă gândesc la Irina și la nepoții mei.

Uneori mă întreb: oare e egoism să vreau puțină fericire pentru mine după o viață de sacrificii? Sau e datoria mea de mamă să-i ajut până la capăt? Voi ce ați face în locul meu?