Pentru cineva ești importantă – povestea Anei dintr-un sat de lângă Ploiești

— Ana, iar ai uitat să aduci apă de la fântână? Ce faci toată ziua, visezi la cai verzi pe pereți?
Vocea mamei răsuna ascuțit prin bucătăria mică, cu pereți scorojiți, unde mirosul de ciorbă acră se amesteca cu fumul de la soba veche. M-am oprit în prag, cu găleata goală în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Tata, așezat la masă, nu ridica niciodată privirea din ziarul lui vechi, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.
— Las-o, Mario, că doar nu-i foc! a murmurat el, dar mama deja trântise oala pe aragaz.
— Dacă nu-i foc, atunci ce e? Așa o să ajungă toată viața, cu capul în nori!
M-am strecurat afară, cu pași mici, și am pornit spre fântână. Aerul rece de martie îmi tăia obrajii, dar nu-mi păsa. De fapt, preferam frigul și liniștea de afară certurilor din casă. În satul nostru de lângă Ploiești, toată lumea știa totul despre toți. Și toți știau că familia noastră era una cu probleme.

Am crescut între reproșuri și tăceri apăsătoare. Mama era mereu nemulțumită, tata mereu absent. Singura mea alinare era prietena mea, Ioana, care mă asculta fără să mă judece. Ne întâlneam seara pe banca din fața casei ei și visam la o viață mai bună, la oraș, la libertate.

— Ana, tu chiar crezi că o să scapi vreodată de aici? m-a întrebat Ioana într-o seară.
— Nu știu… Poate dacă mă mărit cu cineva din oraș…
— Sau poate dacă înveți bine și pleci la facultate!
Am zâmbit amar. Mama nu mă lăsa nici la balul de sfârșit de an, darămite la București la facultate.

Într-o zi, la magazinul din sat, l-am întâlnit pe Vlad. Era băiatul noului medic veterinar, venit din Ploiești. Avea ochi verzi și un zâmbet care mă făcea să uit de toate necazurile. M-a invitat la plimbare pe digul lacului și am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat.

— Ana, tu meriți mai mult decât ce ai aici, mi-a spus el într-o seară.
— Poate… dar nu pot să-mi las familia.
— Familia ta te ține pe loc. Nu vezi?
Avea dreptate. Dar cum să plec? Mama avea nevoie de mine să gătesc, tata se baza pe mine să-l ajut la câmp. Și totuși, Vlad insista.

Într-o seară de vară, după ce mama m-a certat că am spart o farfurie veche, am fugit la Vlad plângând.
— Hai cu mine la Ploiești! O să găsim ceva de lucru pentru tine. O să fie bine!
M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată speranță. Dar când am ajuns acasă și i-am spus mamei că vreau să plec, a început scandalul.
— Să nu te prind că pleci după băieți! Tu nu vezi că toți vor doar să profite?
Tata nu a zis nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii lui triști și obosiți.

Am stat trează toată noaptea. Îmi doream să plec, dar mă simțeam vinovată. Ce fel de fiică eram dacă îmi lăsam părinții singuri?

A doua zi dimineață, Ioana a venit la mine.
— Ana, dacă nu faci ceva pentru tine acum, n-o să faci niciodată!
Am strâns câteva haine într-o geantă veche și am plecat pe furiș spre gară. Vlad mă aștepta acolo. Am urcat în tren cu inima cât un purice și am privit pe geam cum satul meu rămâne în urmă.

La Ploiești totul era diferit: agitație, oameni grăbiți, blocuri gri. Vlad m-a dus la mătușa lui unde am stat o vreme. Am început să lucrez într-o cofetărie mică. La început mi-a fost greu: clienți nervoși, șefi exigenți. Dar mă simțeam liberă.

După câteva luni însă, Vlad s-a schimbat. Nu mai era atent ca la început. Venea târziu acasă, mirosea a alcool și uneori ridica tonul la mine.
— Ce-ai făcut azi? Iar ai stat la taclale cu clienții?
— Doar am servit prăjituri…
— Să nu crezi că poți face ce vrei aici!
M-am speriat. Nu voiam să ajung ca mama — prinsă într-o relație toxică doar din frică sau obișnuință.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun Ioanei totul la telefon.
— Ana, vino acasă! Sau găsește-ți o chirie singură! Nu sta cu cineva care te face să suferi!
Am plâns mult în noaptea aceea. A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat fără să mă uit înapoi.

Mi-am găsit o cameră mică într-un bloc vechi și am continuat să lucrez la cofetărie. Încet-încet mi-am făcut prieteni noi: Maria — colega mereu veselă; Costel — băiatul timid de la brutărie; doamna Lidia — vecina care îmi aducea plăcinte calde.

Într-o zi am primit o scrisoare de la tata: „Ana, ne e dor de tine. Mama e încă supărată, dar eu cred că ai făcut bine că ai plecat. Să nu uiți că pentru cineva ești importantă.”
Am plâns citind rândurile lui simple. Poate că nu eram fata perfectă pentru mama sau iubita ideală pentru Vlad. Dar undeva, cineva chiar ținea la mine pentru ceea ce sunt.

Acum privesc pe geam cum ninge peste oraș și mă gândesc: Oare câți dintre noi rămânem blocați în trecut doar din frică? Câți uităm că merităm să fim iubiți așa cum suntem? Poate că uneori trebuie să ne desprindem de ceea ce ne doare ca să descoperim cine ne așteaptă cu adevărat.