Poate un miracol să dureze pentru totdeauna? Povestea Zofiei și a lui Iacob

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. E important.

Vocea lui Iacob răsuna în holul mic, plin de umbre, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Militari. Am simțit cum mi se strânge inima. De opt ani, de când l-am pierdut pe Mihai, soțul meu, fiecare veste neașteptată mă făcea să tresar. Am învățat să mă tem de surprize, să mă ascund în rutina zilelor, să nu sper prea mult.

Iacob a intrat ud leoarcă, cu ochii arzând de o lumină pe care nu i-o mai văzusem de mult. Avea 27 de ani, dar în acea clipă părea din nou băiatul meu mic, care venea acasă cu genunchii juliți și cu inima plină de povești.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Am primit oferta aia de la București, la firma aia mare de IT. Și… și cred că o să mă mut. Dar nu asta e tot. Am cunoscut pe cineva. Pe Ana. Mamă, cred că e ceva special. Poate chiar miracolul pe care îl așteptam.

Cuvântul „miracol” mi-a răsunat în minte ca un ecou dureros. De când Mihai nu mai era, nu mai credeam în miracole. Viața era o succesiune de zile gri, de griji și de compromisuri. M-am uitat la Iacob și am simțit un amestec de mândrie și teamă. Dacă pleacă, rămân singură. Dacă se îndrăgostește, poate va uita de mine. Egoismul meu de mamă s-a ciocnit cu dorința de a-l vedea fericit.

— Ești sigur că e ceea ce vrei? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Da, mamă. Pentru prima dată după mult timp, simt că pot să respir. Ana mă face să cred că viața poate fi frumoasă din nou. Și… vreau să vii cu mine să o cunoști. Mâine seară. Te rog.

Am dat din cap, deși înăuntrul meu era furtună. Noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi de pe rafturi, am atins haina lui Mihai, încă atârnată în cuier, de parcă ar fi putut să se întoarcă oricând. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit ținându-l pe Iacob atât de aproape, dacă nu l-am sufocat cu grijile și fricile mele.

A doua zi, am mers împreună la Ana. Locuia într-un bloc nou, luminos, cu flori la geam și miros de cafea proaspătă. Era o fată caldă, cu ochi verzi și zâmbet sincer. Ne-a întâmpinat cu o îmbrățișare și am simțit, pentru prima dată după mult timp, căldura unei familii. Am vorbit despre orice: despre copilărie, despre dorințe, despre pierderi. La un moment dat, Ana m-a privit direct în ochi:

— Doamnă Zofia, știu că nu e ușor să lași pe cineva să intre în viața fiului dumneavoastră. Dar vă promit că o să am grijă de el. Și de dumneavoastră, dacă vreți.

M-am simțit rușinată de gândurile mele egoiste. Am văzut în ochii Anei aceeași teamă pe care o simțeam și eu: teama de a nu fi acceptată, de a nu fi suficientă. Am zâmbit, dar inima mea era încă plină de îndoieli.

Seara, acasă, Iacob a încercat să deschidă o discuție:

— Mamă, știu că ți-e greu. Dar nu vreau să te las singură. Poți veni cu noi, dacă vrei. Sau… putem găsi o soluție. Dar nu vreau să renunț la Ana. Nu pot.

Am izbucnit:

— Nu e vorba doar despre Ana! E vorba că totul se schimbă prea repede. Că nu știu dacă pot să trăiesc fără tine aici, lângă mine. Că mi-e frică să fiu fericită din nou, pentru că știu cât de repede se poate sfârși totul.

Iacob a tăcut. Apoi, cu o blândețe pe care nu i-o știam, m-a luat de mână:

— Mamă, viața nu stă pe loc doar pentru că ne e frică. Poate că miracolul nu e ceva ce ține pentru totdeauna. Poate e doar o clipă în care alegem să credem din nou.

Am plâns împreună. Am simțit cum o parte din zidurile mele se prăbușesc. În zilele care au urmat, am început să mă obișnuiesc cu gândul că Iacob va pleca, că va avea propria lui familie. Am început să vorbesc mai des cu Ana, să o cunosc cu adevărat. Am descoperit că și ea a pierdut pe cineva drag, că și ea se teme de schimbare. Ne-am apropiat, încet, cu pași mici.

Într-o duminică, la masă, Iacob a spus:

— Mamă, știi ce mi-a spus tata odată? Că fericirea nu e o destinație, ci un drum. Poate că drumul nostru se desparte aici, dar asta nu înseamnă că nu ne vom regăsi.

Am zâmbit printre lacrimi. Am înțeles, în sfârșit, că iubirea nu se termină când cineva pleacă. Că miracolul nu e o minune care durează veșnic, ci curajul de a începe din nou, chiar și atunci când ți-e frică.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare câți dintre noi ne lăsăm ținuți pe loc de frică? Oare câți ratăm miracolul doar pentru că nu avem curajul să-l primim? Poate că adevăratul miracol e să nu încetăm niciodată să sperăm.