Podul dintre două vieți
— Nu te apropia, Ilinca! Nu vezi că e gheață peste tot? strigă mama, cu vocea tremurândă de frig și teamă, în timp ce eu mă uitam peste balustrada podului din centrul orașului nostru mic, undeva la marginea Bacăului. Era seară, iar luminile portocalii ale felinarelor se reflectau în apele negre și înghețate ale Bistriței. Tocmai ieșisem de la muncă, obosită și cu gândul la cearta de dimineață cu soțul meu, Vlad. Nu știam că în acea clipă viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.
Un zgomot asurzitor a spart liniștea: un Logan alb, cu numere de Neamț, a derapat pe pod și s-a izbit violent de parapet. Am văzut totul ca prin ceață: portiera din spate s-a deschis brusc, iar o fetiță mică, cu o căciuliță roz, a fost aruncată direct în râu. Totul s-a petrecut în câteva secunde, dar pentru mine timpul s-a dilatat. Am auzit țipetele disperate ale mamei copilului: „Ajutor! Ajutați-mă, vă rog! Fetița mea!”
Am simțit cum inima mi se oprește. Fără să mă gândesc prea mult, am alergat spre balustradă. Mama mea țipa după mine, dar nu o mai auzeam. Am sărit. Aerul rece mi-a tăiat respirația, iar când am lovit apa, șocul a fost atât de puternic încât am crezut că voi muri pe loc. Dar am deschis ochii sub apă și am văzut-o pe fetiță plutind, aproape inconștientă. Am înotat cu ultimele puteri spre ea, am apucat-o de braț și am tras-o la mal.
Când am ieșit din apă, tremuram din toate încheieturile. Oamenii se adunaseră pe mal, cineva sunase deja la 112. O femeie s-a aruncat asupra mea plângând: „Mulțumesc! Mulțumesc! Mi-ai salvat copilul!” Am simțit lacrimile ei pe obrajii mei înghețați. Salvarea a venit repede și ne-au dus pe amândouă la spital.
Acolo, în salonul rece și luminat artificial, am început să realizez ce făcusem. Vlad a venit val-vârtej, cu ochii roșii de la plâns și furie: „Ești nebună? Puteai să mori! Nu te-ai gândit la noi? La copilul nostru?”
Am izbucnit în plâns. „Dacă era Ilinca noastră acolo? Ce ai fi făcut tu?”
El a tăcut, dar privirea lui era plină de reproș. Mama mea nu vorbea deloc cu mine; doar mă privea cu ochii goi, ca și cum nu mă mai recunoștea.
Zilele următoare au fost un calvar. Presa locală a scris despre „eroina de pe pod”, dar acasă eram tratată ca o iresponsabilă. Vlad nu mai dormea lângă mine. Mama îmi repeta mereu: „Nu te gândești niciodată la consecințe! Ai fi putut să-ți lași copilul orfan!”
M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine. Fetița salvată, Ana-Maria, venea des cu mama ei să-mi mulțumească. O priveam jucându-se cu Ilinca în parc și mă întrebam dacă aș mai avea curajul să fac același lucru încă o dată.
Într-o seară, Vlad mi-a spus: „Nu pot trăi cu frica asta că într-o zi vei dispărea pentru că ai vrut să salvezi pe altcineva.”
„Dar dacă toți am gândi așa? Dacă nimeni nu ar sări niciodată?” am întrebat eu.
El a dat din umeri și a ieșit din cameră.
Au trecut luni de zile până când familia mea a început să accepte ceea ce făcusem. Dar niciodată nu au înțeles pe deplin de ce am riscat totul pentru un copil străin. Poate că nici eu nu știu exact răspunsul.
Uneori mă trezesc noaptea și revăd scena: apa neagră, țipetele, frigul care mă strângea ca o menghină. Și mă întreb: oare curajul e un dar sau un blestem? Ce preț suntem dispuși să plătim pentru a face ceea ce simțim că este corect?