Povara pe care nu am ales-o niciodată: Lupta mea între maternitate și libertate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în mijlocul bucătăriei, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce Maria, fetița mea de cinci ani, mă trăgea de mânecă să-i încălzesc laptele. Mama s-a uitat la mine cu acea privire tăioasă pe care o știam prea bine: „Dacă ai fi ascultat de mine, nu ajungeai aici.”

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. În jurul meu, totul mirosea a ceai de tei și a dezamăgire. Tata citea ziarul la masă, fără să ridice ochii. „Nu-i vina nimănui că ai rămas singură cu copilul. Dar nici nu poți trăi toată viața pe spatele nostru”, a mormăit el, încercând să pară indiferent.

Aș fi vrut să urlu că nu am ales eu să fiu părăsită de Sorin, că nu am vrut să devin o povară pentru ei. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Maria s-a lipit de mine și mi-a șoptit: „Mami, nu plânge…”

Am simțit cum mă sufoc. În fiecare zi, aceeași poveste: mama îmi amintește că nu sunt destul de bună, tata oftează și se retrage în tăcere, iar eu încerc să fiu tot ce are nevoie copilul meu. Dar cine are grijă de mine?

Seara, după ce am adormit-o pe Maria, am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Am aprins o țigară, deși știam că mama va simți mirosul dimineața și va începe iar cu predicile despre cum „o mamă adevărată nu fumează”.

Mi-am amintit de zilele când eram studentă la Litere, visând la o viață liberă, la călătorii și la romane scrise noaptea târziu. Acum, libertatea mea se măsoară în minutele furate între două crize de plâns ale Mariei sau între două reproșuri ale părinților.

A doua zi dimineață, mama a intrat val-vârtej în cameră:
— Te-ai gândit ce faci cu viața ta? Nu poți sta așa la nesfârșit! Maria are nevoie de stabilitate!

— Știu, mamă… caut de lucru. Dar cine mă angajează cu un copil mic?

— Toate femeile muncesc! Numai tu te plângi!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i explic că am trimis CV-uri peste tot: la librării, la supermarketuri, chiar și la o spălătorie auto. Nimeni nu vrea o femeie care trebuie să plece la ora patru ca să-și ia copilul de la grădiniță.

Într-o după-amiază, sora mea mai mică, Ioana, a venit în vizită. Ea e mereu perfectă: are job la bancă, soț iubitor, casă nouă. S-a uitat la mine cu milă:
— Poate ar trebui să-l cauți pe Sorin. Să-l obligi să plătească pensie alimentară.

— Nu vreau nimic de la el! Nici nu știe cum arată Maria…

— Dar nu e corect să suferi doar tu! — a insistat ea.

Am simțit cum mă sufoc din nou. Toată lumea știe ce ar trebui să fac, dar nimeni nu mă întreabă ce simt eu. Noaptea, când Maria doarme și liniștea apasă ca o piatră pe pieptul meu, mă întreb dacă sunt o mamă bună sau doar o femeie eșuată.

Într-o zi, am primit un telefon de la grădiniță: Maria făcuse febră mare. Am fugit într-un suflet până acolo. Educatoarea m-a privit cu răceală:
— Ar trebui să aveți grijă mai mare de ea… Copiii simt tot ce se întâmplă acasă.

Am luat-o în brațe pe Maria și am plâns amândouă pe drum spre casă. În acea seară, mama a început din nou:
— Vezi? Nici copilul nu e bine cu tine! Poate ar fi mai bine să stea cu noi…

— Nu! — am țipat. — Maria e copilul meu!

Tata a intervenit:
— Liniștește-te! Nimeni nu vrea să-ți ia copilul…

Dar eu știam că toți cred că nu sunt în stare să fiu mamă. Am început să cred și eu asta.

Au urmat zile grele. Maria s-a îmbolnăvit des, iar eu am rămas fără bani. Am vândut verigheta primită de la Sorin ca să cumpăr medicamente. Într-o noapte, când Maria avea febră și delira, m-am rugat pentru prima dată după mulți ani:
„Doamne, ajută-mă să nu cedez!”

Într-o dimineață friguroasă de martie, am primit un telefon neașteptat: fosta mea profesoară de română, doamna Dumitrescu.
— Am auzit că ești într-o perioadă grea… Avem nevoie de cineva la bibliotecă. Nu e mult, dar e un început.

Am simțit că mi se deschide o ușă după luni de întuneric. Am acceptat imediat. Salariul era mic, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira.

La bibliotecă, printre rafturi pline de cărți prăfuite și copii curioși, am început să-mi regăsesc liniștea. Maria venea uneori după-amiaza și citeam împreună povești despre prințese curajoase care nu aveau nevoie de prinți ca să fie fericite.

Mama încă mă privește cu suspiciune:
— Nu știu cât o să te țină jobul ăsta… Dar măcar faci ceva.

Tata a început să-mi lase câte o bancnotă pe masă din când în când, fără să spună nimic.

Ioana m-a sunat într-o seară:
— Sunt mândră de tine.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să scap de povara judecăților celor din jur sau dacă voi putea fi vreodată mama perfectă pe care o așteaptă toți. Dar știu că pentru Maria sunt tot universul ei.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povara asta fără să spună nimic? Oare cât timp mai putem duce greutatea pe care n-am ales-o niciodată?