Povara tatălui: Când familia devine o povară, nu un sprijin

— Ana, iar nu răspunzi la telefon? Ce fel de fată ești tu? Nu mă interesează că ești la serviciu, eu am nevoie de bani ACUM! Vocea tatălui meu răsună în receptor, tăioasă și plină de reproș. Mă uit la Vlad, băiețelul meu de șase ani, care desenează liniștit pe covorul din sufragerie. Îmi vine să urlu. Sufăr între două lumi: cea în care încerc să fiu o mamă bună și cea în care sunt încă prizoniera copilului care nu a fost niciodată destul de bun pentru părintele lui.

Tata n-a fost niciodată un om cald. După ce mama a murit, când eu aveam doisprezece ani și Ioana, sora mea, abia opt, el s-a scufundat în alcool și datorii. Ne-a crescut mai mult bunica, iar tata venea acasă doar ca să ceară bani sau să se descarce pe noi. Acum, la șaizeci de ani, e la fel: nu are serviciu, nu are prieteni, doar pe noi două. Și pe noi ne vrea doar ca să-i plătim facturile și să-i ascultăm văicărelile.

— Ana, te rog, nu-i mai da nimic! îmi scrie Ioana pe WhatsApp. Știi că banii ajung tot la păcănele sau la băutură. Dar cum să nu-i dau? E tata. Chiar dacă n-a fost niciodată un tată adevărat.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Mă simt vinovată pentru fiecare leu pe care nu i-l dau. Mă simt vinovată pentru fiecare leu pe care i-l dau și nu-l investesc în copilul meu. Mă simt prinsă într-un cerc vicios al rușinii și al datoriei. Ioana vine la mine cu o sticlă de vin ieftin și ne așezăm amândouă la bucătărie.

— Ți-a mai cerut azi? mă întreabă ea.
— De două ori. Prima dată am zis că nu am, a doua oară am cedat.
— Ana, trebuie să ne oprim! Nu vezi că nu se schimbă nimic? Ne trage după el ca într-o mlaștină.
— Dar dacă într-o zi chiar are nevoie? Dacă pățește ceva?
— Și noi? Noi nu contăm?

Îmi amintesc de copilăria noastră: cum stăteam cu orele în fața blocului, așteptând să vină tata acasă cu pâine sau lapte. De cele mai multe ori venea fără nimic sau cu ochii roșii de la băutură. Ne promitea că „de mâine va fi altfel”. Niciodată n-a fost.

Într-o zi primesc un telefon de la școală: Vlad a avut un conflict cu un coleg. „A spus că nu vrea să împartă nimic cu nimeni”, îmi spune educatoarea. Mă doare sufletul. Oare vede și el cum mă lupt să împart tot ce am între nevoile lui și cele ale bunicului? Oare simte povara asta?

Sâmbătă dimineață mă trezesc cu tata la ușă. Nu l-am mai văzut de luni bune față în față. Are hainele murdare și miroase a alcool.
— Ana, trebuie să mă ajuți! M-au dat afară din garsonieră! N-am unde să mă duc!
Vlad se ascunde după mine. Îi simt frica.
— Tata, nu pot… Nu pot să te primesc aici. Vlad are nevoie de liniște. Eu am nevoie de liniște!
Tata izbucnește:
— Așa m-ai ajuns să vorbești cu tatăl tău? După tot ce am făcut pentru tine?
— Ce ai făcut pentru mine? îi răspund printre lacrimi. Ai fost acolo când am avut nevoie? Ai venit la serbările mele? Ai stat cu mine când eram bolnavă?
Se uită la mine ca și cum l-aș fi lovit.
— Nu știi ce greu mi-a fost…
— Și nouă ne-a fost greu! Dar noi n-am avut cui să cerem ajutor!

În acea seară, Ioana vine la mine și stăm până târziu discutând.
— Ana, trebuie să alegem: ori tragem linie și ne salvăm viețile, ori ne pierdem cu el.
— Dar dacă îl abandonăm? Dacă pățim ca el?
— Nu suntem ca el. Noi avem grijă una de alta. Avem grijă de copiii noștri.

Îmi dau seama că povara asta nu e doar a mea sau a Ioanei. E povara multor copii crescuți în familii unde dragostea e condiționată de sacrificiu și vinovăție. Unde părinții cer fără să ofere nimic înapoi. Unde datoria devine lanț.

Într-o zi îi spun tatei:
— Tata, te pot ajuta doar dacă mergi la dezintoxicare. Altfel nu mai pot face nimic pentru tine.
Mă privește cu ură și dispreț.
— Nu-mi trebuie mila ta!
Pleacă trântind ușa.

Rămân singură cu Vlad în brațe. Îl strâng tare și îi promit că voi face tot ce pot ca el să nu simtă niciodată povara pe care am simțit-o eu.

Oare cât suntem datori părinților noștri? Unde se termină iubirea și începe sacrificiul care ne distruge? Voi ce ați face în locul meu?