Prea Săracă pentru Fericire: Povestea Luciei

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre fata asta, Tomi! Ai înțeles? Nu te-ai născut ca să-ți risipești viitorul cu o fată de la țară!
Vocea doamnei Stancu răsuna în sufrageria lor mare, cu pereți tapetați și mobilă lucioasă, ca o sentință. Eu stăteam pe hol, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Auzeam totul. Știam că nu trebuia să fiu acolo, dar nu mă puteam mișca. Parcă eram prinsă într-o capcană invizibilă, între dorința de a fugi și speranța că Tomi va lupta pentru noi.

Am crescut într-o casă mică, cu două camere și o sobă veche, la marginea unui sat uitat de lume. Tata era mecanic la service-ul din comună, iar mama cosea la o fabrică de confecții. Nu ne-a lipsit niciodată pâinea de pe masă, dar nici n-am avut vreodată mai mult decât strictul necesar. Am învățat devreme să nu cer prea mult, să mă mulțumesc cu puțin și să muncesc pentru fiecare lucru pe care mi-l doream.

L-am cunoscut pe Tomi la liceu, în Pitești. El venea dintr-o familie bună, cu afaceri și case mari. Era genul de băiat care nu se uita la etichete, care râdea cu mine la glumele mele simple și care mă ținea de mână fără să-i pese cine ne vede. Am crezut că dragostea noastră poate trece peste orice. Cât de naivă am fost!

Prima dată când am mers la el acasă, am simțit privirile reci ale părinților lui. Doamna Stancu m-a întrebat politicos ce fac părinții mei, dar tonul ei era tăios ca lama unui cuțit. Domnul Stancu nici nu s-a obosit să mă salute. Am încercat să fiu politicoasă, să nu deranjez, să arăt că sunt demnă de fiul lor. Dar orice aș fi făcut, nu era suficient.

— Lucia, te rog să mă înțelegi… Ei nu sunt răi, doar că… au alte așteptări pentru mine, mi-a spus Tomi într-o seară, când ne plimbam pe malul Argeșului.

— Și tu ce vrei? l-am întrebat cu voce tremurată.

— Eu te vreau pe tine. Dar nu pot să-mi dezamăgesc familia…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți alege între iubire și familie? Cum poți trăi știind că oricât ai încerca, nu vei fi niciodată destul pentru oamenii care contează pentru cel pe care-l iubești?

Au urmat luni de zile în care am încercat să rezist. Să le dovedesc că merit o șansă. Mergeam la facultate, munceam part-time ca să-mi plătesc chiria într-o garsonieră micuță și îi trimiteam mamei bani acasă când puteam. Tomi venea tot mai rar. Îl simțeam tot mai departe.

Într-o zi, m-a sunat plângând:

— Lucia, mama a aranjat să mă logodesc cu fata unor prieteni de familie. Nu pot să mă opun… Tata amenință că mă dezmoștenește dacă nu accept.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am urlat în pernă toată noaptea aceea. M-am dus acasă la ai mei și m-am uitat la chipul obosit al mamei mele, la mâinile ei crăpate de muncă. Am plâns în brațele ei ca un copil.

— Nu e vina ta, Luci. Oamenii bogați cred că banii le dau dreptul să hotărască cine merită iubirea copiilor lor… Dar tu ești bună așa cum ești! mi-a spus mama.

Dar nu mă simțeam bună. Mă simțeam mică, umilită, ca și cum tot ce făcusem până atunci nu conta pentru nimeni.

Tomi s-a căsătorit cu fata aleasă de părinții lui. Am văzut poze pe Facebook: rochie albă scumpă, flori peste tot, zâmbete false. M-am șters din viața lui și am încercat să-mi văd de drum.

Anii au trecut greu. Am terminat facultatea cu bursă și am prins un post bun la o firmă din București. Am muncit dublu ca să demonstrez că pot reuși fără ajutorul nimănui. M-am mutat într-un apartament mic, dar al meu. Încet-încet am început să mă vindec.

Uneori îl vedeam pe Tomi în oraș, cu soția lui perfect aranjată lângă el. Ne salutam scurt, ca doi străini care au împărțit cândva un vis prea frumos pentru lumea asta.

Într-o zi, după mulți ani, l-am întâlnit întâmplător într-o cafenea. Era singur și părea obosit.

— Lucia… N-ai idee cât mi-ai lipsit.

— Și tu mie… Dar viața merge înainte.

A oftat adânc.

— Ai fost mereu prea bună pentru lumea mea.

Am zâmbit trist.

— Nu există „prea bun” sau „prea rău”. Există doar oameni care aleg să iubească sau să asculte de prejudecățile altora.

Am plecat din cafenea cu capul sus. Poate că rana din sufletul meu nu se va vindeca niciodată complet, dar am învățat să trăiesc cu ea și să fiu mândră de cine sunt.

Oare câți dintre noi pierdem iubirea adevărată doar pentru că nu ne-am născut în familia „potrivită”? Cât valorează fericirea unui om față de orgoliul și prejudecățile unei familii?