Prețul armoniei: Povestea mea dintr-o căsnicie în care am uitat cine sunt

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează!
Vocea mi-a ieșit răgușită, ca și cum ar fi stat prea mult ascunsă. Era seara târziu, iar bucătăria mirosea a ciorbă reîncălzită și a oboseală. Radu stătea la masă, cu ochii în telefon, ca de obicei. Nici nu s-a sinchisit să ridice privirea.

— Ce-ai pățit acum? iar începi?
M-am sprijinit de chiuvetă, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când încercam să vorbesc cu el despre ce mă doare, dar de fiecare dată mă loveam de același zid rece. Am inspirat adânc, încercând să-mi adun curajul.

— Nu mai vreau să fiu doar femeia care gătește, spală și tace. Nu mai pot să trăiesc așa, Radu!
El a oftat, iritat:

— Dacă nu-ți convine, du-te la maică-ta! Eu n-am timp de dramele tale.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva din mine se rupe. Am crescut într-o familie unde mama era mereu umbra tatălui meu. Am jurat că eu nu voi ajunge așa. Dar uite-mă: la 34 de ani, cu doi copii mici, cu un job part-time la o farmacie din cartier, și cu sufletul făcut praf.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam pachețelul copiilor, îi duceam la grădiniță și școală, apoi alergam la muncă. Seara veneam acasă și începea maratonul: teme, mâncare, spălat, ordine. Radu venea târziu, mânca în tăcere și se retrăgea în sufragerie la televizor sau telefon. Dacă îndrăzneam să-i spun că sunt obosită sau că am nevoie de ajutor, răspunsul era mereu același:

— Eu muncesc toată ziua! Tu ai timp destul!

Dar timpul meu nu era niciodată al meu. Era al tuturor: al copiilor, al casei, al lui Radu. M-am trezit într-o zi uitându-mă în oglindă și neștiind cine sunt. Am început să plâng fără motiv. Mama m-a sunat și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus că da, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu te minți singură, Ilinca. Știu cum e… Dar tu nu trebuie să trăiești ca mine.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Am început să citesc pe ascuns articole despre relații toxice, despre burnout la femei, despre cum e să-ți pierzi identitatea într-o căsnicie. La farmacie veneau femei ca mine: obosite, cu ochii roșii de plâns sau nesomn. Uneori îmi povesteau frânturi din viețile lor și mă regăseam în fiecare dintre ele.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Radu, vreau să merg la consiliere de cuplu. Simt că nu mai putem continua așa.

A râs scurt:

— Ce prostii! S-au găsit psihologii să ne învețe pe noi cum să trăim? Ești nebună?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am tăcut și am plecat în dormitor. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copiii mei: ce văd ei? Ce învață despre iubire și respect? Ce fel de model le ofer?

A doua zi am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Ilinca, tu nu ești servitoarea nimănui! Dacă nu te respectă acum, nu o va face niciodată! Trebuie să faci ceva pentru tine!

Am început să merg la terapie singură. Primele ședințe au fost grele; plângeam mult și mă simțeam vinovată că îndrăznesc să mă pun pe mine pe primul loc. Dar încet-încet am început să văd lucrurile altfel. Am început să spun „nu”. Să cer ajutorul copiilor la treburile casei. Să-mi iau timp pentru mine: o carte citită pe bancă în parc sau o cafea cu Simona.

Radu a observat schimbarea și a devenit tot mai iritat.

— Ce-i cu tine? De când ai devenit așa egoistă?

Am râs amar:

— Nu sunt egoistă. Doar că nu mai vreau să mă pierd pe mine ca să-ți fie ție bine.

Au urmat luni tensionate. Certuri din ce în ce mai dese. Copiii au început să întrebe:

— Mami, tu și tati vă certați?

Îmi venea să plâng, dar le zâmbeam forțat:

— Uneori oamenii mari au discuții grele, dar vă iubim pe voi foarte mult.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Radu că vreau o pauză. S-a enervat teribil:

— Vrei să destrami familia? Pentru ce? Pentru niște prostii de-ale tale?

Dar nu mai puteam da înapoi. Mi-am luat copiii și am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am simțit pentru prima dată liniște. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram mică.

— Ilinca, viața e prea scurtă ca s-o trăiești nefericită.

Nu știu ce va urma. Poate ne vom împăca, poate nu. Dar știu sigur că nu vreau să mai fiu invizibilă în propria mea viață.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi aleg armonia doar pentru că le e frică de singurătate sau de gura lumii? Oare cât valorează liniștea dacă prețul ei e sufletul tău?