Prețul bunătății: „Am fost stâlpul familiei mele, dar am ajuns să fiu vinovată”
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu singură în toate! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele într-o bucătărie prea mică pentru toate grijile mele. Mama, așezată la masa din colț, nici măcar nu s-a uitat la mine. A oftat adânc, ca și cum eu aș fi fost povara, nu salvarea ei.
Mă numesc Irina și am 32 de ani. De când tata a murit, acum doisprezece ani, am devenit fără voie capul familiei. Fratele meu, Vlad, era atunci doar un adolescent rebel, iar mama… mama s-a prăbușit sub greutatea durerii și a rămas acolo, în abisul ei. Am renunțat la facultatea de la Cluj ca să mă întorc acasă, la Bacău, și să-i țin pe toți la suprafață. Două joburi, nopți nedormite, facturi plătite la limită, vise uitate într-un sertar prăfuit.
— Irina, nu mai țipa la mine! — a ridicat mama vocea, de parcă eu aș fi fost vinovată că nu mai aveam aer. — Și eu am suferit destul!
— Și eu, mamă! Dar nu vezi că nu mai pot?
Vlad a intrat în bucătărie cu căștile pe urechi, ignorându-ne complet. L-am privit cu o furie amestecată cu disperare. Nu lucra, nu studia, trăia din banii mei și din promisiuni că „o să se schimbe”.
Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în întuneric, rușinată că nu mai pot fi puternică. Mă întrebam de ce bunătatea doare atât de tare. De ce, atunci când dai totul, rămâi gol?
Au trecut luni în care am mers ca un robot. La birou, la supermarket, acasă. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt bine. Într-o zi, am primit o ofertă de muncă la București. Salariu dublu, oportunitate de creștere. Am venit acasă cu inima bătându-mi nebunește.
— Mamă, Vlad, am primit o ofertă la București. Mă gândesc să accept. — Am spus-o cu voce joasă, ca și cum aș fi cerut voie să respir.
Mama a început să plângă. — Cum să ne lași singuri? Ce ne facem fără tine?
Vlad a ridicat din umeri. — Fă ce vrei, oricum nu-ți pasă de noi.
M-am simțit ca și cum aș fi fost acuzată de crimă. Am încercat să le explic că nu mai pot, că am nevoie de o schimbare, dar cuvintele mele s-au izbit de un zid de reproșuri.
— Ești egoistă! — a țipat mama. — După tot ce am făcut pentru tine!
— Ce ai făcut pentru mine, mamă? — am întrebat, cu lacrimi în ochi. — Eu am renunțat la tot pentru voi!
A urmat o tăcere grea. În acea noapte, am dormit pe canapea, cu valiza lângă mine. A doua zi, am plecat la București. Nu m-au sunat. Nu m-au întrebat dacă am ajuns cu bine. Am plâns zile întregi, simțindu-mă vinovată că am ales, pentru prima dată, pe mine.
La București, viața era altfel. Am cunoscut oameni noi, am început să zâmbesc din nou. Dar rana din suflet nu se vindeca. Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Ai uitat de noi. Mama e bolnavă. Nu-ți pasă.”
Am alergat la gară și m-am întors acasă. Mama era răcită, nimic grav. Dar privirea ei m-a sfâșiat.
— Vezi? Când ai plecat, totul s-a destrămat.
Am simțit că mă prăbușesc. Am stat o săptămână, am avut grijă de ea, am plătit facturile, am făcut cumpărături. Când am vrut să plec înapoi la București, mama mi-a spus:
— Dacă pleci iar, să nu te mai întorci!
Am stat în ușă, cu mâna pe clanță, și am simțit că nu mai am nicio casă. Nici aici, nici acolo. Am plecat totuși. Am plâns în tren, privind pe geam cum se depărtează orașul copilăriei mele.
Au trecut luni fără să vorbim. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Am început să merg la terapie. Am învățat că nu e vina mea că mama nu poate merge mai departe și că Vlad refuză să crească. Am început să mă iubesc pe mine însămi.
Într-o zi, mama m-a sunat. Vocea ei era blândă, obosită.
— Irina… îmi pare rău. Poate că am greșit. Dar mi-e dor de tine.
Am plâns amândouă la telefon. Vlad încă nu vrea să vorbească cu mine. Poate nu o va face niciodată.
Acum, când privesc în urmă, mă întreb: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde se termină bunătatea și începe pierderea de sine? Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori trebuie să alegi să fii bun și cu tine însuți.
Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați fi făcut în locul meu?