Prețul loialității – Povestea unei fiice din România

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trag de mine pentru toți! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele într-o bucătărie prea mică pentru atâtea griji. Mama s-a oprit din curățat cartofii și m-a privit lung, cu ochii ei obosiți, dar blânzi. — Maria, știi bine că fără noi, nimeni nu ne ajută. Suntem doar noi, una pentru alta.

Așa am crescut: eu, mama și fratele meu mai mic, Vlad. Tata a plecat când aveam șapte ani. Nu l-am mai văzut de atunci. Mama a muncit la croitorie, pe salariu minim, iar eu am învățat devreme să gătesc, să fac curat și să-l ajut pe Vlad cu temele. În fiecare duminică mergeam la bunici, la țară, unde toată familia se aduna: unchiul Doru cu mătușa Lenuța și verișorii mei, Cătălin și Irina. La masă se vorbea mereu despre cât de important e să fim uniți, să ne ajutăm la nevoie.

Dar când mama s-a îmbolnăvit de cancer, totul s-a schimbat. Aveam 19 ani și tocmai intrasem la facultate la București. Într-o zi de toamnă, mama m-a sunat plângând: — Maria, nu mai pot merge la muncă… doctorul zice că trebuie operație urgent. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am renunțat la facultate fără să-i spun mamei și m-am întors acasă. Vlad era în clasa a opta și nu înțelegea de ce mama nu se mai ridică din pat.

Am sunat pe toți: unchiul Doru, mătușa Lenuța, chiar și pe verișori. — Nu avem bani nici noi, Maria — mi-a spus unchiul Doru scurt. — Poate vă descurcați cu ajutor social sau ceva… Mătușa Lenuța a oftat: — Să știi că Irina are nevoie de meditații la matematică și noi abia ne descurcăm cu ratele la bancă. Am simțit cum mi se strânge inima. Familia pentru care mama a făcut atâtea sacrificii — le-a cusut haine gratis, i-a îngrijit când erau bolnavi — acum ne lăsa singuri.

Într-o noapte, după ce Vlad adormise lângă mama, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit trădată. M-am gândit la toate duminicile petrecute împreună, la promisiunile făcute peste sarmale și cozonaci. Unde erau acum acele vorbe mari?

Am început să lucrez ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Patronul, domnul Ilie, era un om aspru, dar corect. — Fata mea, viața nu-i dreaptă. Să nu te aștepți la nimic de la nimeni — mi-a spus într-o zi când m-a văzut plângând în depozit. Avea dreptate.

Într-o zi, mama a făcut o criză puternică. Am sunat la ambulanță și am alergat cu ea la spital. Doctorii au spus că trebuie operată urgent, dar costurile erau uriașe. Am încercat din nou să cer ajutor familiei. De data asta nici nu mi-au mai răspuns la telefon.

Am început să vând lucruri din casă: televizorul vechi, bijuteriile bunicii, chiar și bicicleta lui Vlad. El nu a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu ochii mari și triști. Într-o seară, când am venit acasă târziu de la muncă, l-am găsit pe Vlad plângând pe hol.

— De ce nu ne ajută nimeni? — m-a întrebat printre sughițuri.

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit o furie oarbă față de toți cei care ne-au întors spatele.

Operația mamei a reușit doar parțial. A rămas slăbită și nu s-a mai putut întoarce la muncă. Eu am continuat să muncesc zi-lumină ca să plătesc chiria și medicamentele ei. Vlad a început să lipsească de la școală și să se certe cu colegii. Într-o zi l-au prins furând un sandviș din magazinul unde lucram eu.

— Maria, nu mai pot! Vreau să plec de aici! — mi-a spus el într-o noapte.

Am simțit că totul se destramă. Familia noastră mică era pe cale să se rupă din cauza lipsei de sprijin.

Într-o duminică am decis să mergem totuși la bunici, poate pentru ultima dată. Când am intrat în curte, toți au tăcut brusc. Unchiul Doru s-a uitat în altă parte, mătușa Lenuța a început să spele vasele nervos.

— Ce vreți? — a întrebat bunica rece.

— Am venit doar să vă vedem… — am spus încet.

— Nu avem nimic de dat! — a izbucnit unchiul Doru.

Atunci am simțit că nu mai aparțin acolo. Am luat mâna lui Vlad și am plecat fără să mă uit înapoi.

Anii au trecut greu. Mama s-a stins într-o iarnă geroasă, iar eu am rămas cu Vlad într-o garsonieră mică din București. Am muncit pe unde am putut: menajeră, vânzătoare, chiar și îngrijitoare de bătrâni. Vlad a terminat liceul cu greu și a plecat în Germania la muncă sezonieră.

Într-o zi am primit o scrisoare de la el: „Maria, aici oamenii sunt străini dar măcar nu mă mint că suntem familie.”

M-am uitat lung pe fereastră și mi-am dat seama că familia nu e mereu sânge sau promisiuni vechi. Uneori familia e doar cine rămâne lângă tine când toți ceilalți dispar.

Mă întreb uneori: dacă aș fi știut cât costă loialitatea față de familie, aș fi ales alt drum? Sau poate tocmai suferința ne arată cine suntem cu adevărat? Voi ce credeți: merită să te sacrifici pentru familie chiar dacă riști să fii trădat?