Prețul visului de a fi mamă: Povestea mea ca mamă singură în România

— Nu înțeleg, Irina, de ce nu poți să accepți că unele lucruri pur și simplu nu sunt pentru tine! Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică din apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu o asprime pe care nu o mai auzisem de mult. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-i explic decizia mea: voiam să devin mamă din nou, chiar dacă eram singură, chiar dacă aveam deja un băiețel de cinci ani, pe Vlad, și chiar dacă lumea întreagă părea să creadă că e o nebunie.

— Mamă, nu e vorba despre ce e „pentru mine” sau nu. E despre ce simt că lipsește din viața mea. Vlad are nevoie de un frate sau o soră. Eu am nevoie să simt că familia noastră e completă. Și dacă nu pot conta pe altcineva, măcar pe mine însămi să pot conta!

Mama a oftat adânc și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă cu gândurile mele și cu sunetul slab al desenelor animate care răzbătea din camera lui Vlad. M-am așezat la masă și am început să fac calcule pe hârtie: salariul meu de profesoară, economiile strânse după divorț, banii primiți de la bunica la moartea ei. Totul însuma puțin peste 50.000 de euro — exact cât mi-a spus doctorul Mihai că ar costa fertilizarea in vitro cu donator.

Nu era doar despre bani. Era despre privirile vecinilor, despre întrebările nesfârșite ale rudelor: „Dar cine e tatăl?”, „Nu ți-e rușine?”, „Ce-o să creadă lumea?” Era despre nopțile în care mă întrebam dacă nu cumva mama avea dreptate și eu eram prea egoistă sau prea încăpățânată.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Laura.

— Irina, tu ai fost mereu cea mai curajoasă dintre noi. Dacă simți că asta trebuie să faci, fă-o! Dar să știi că va fi greu. Oamenii nu iartă ușor femeile care ies din tipare.

Avea dreptate. În România, o femeie singură care vrea să fie mamă prin fertilizare in vitro e privită ca un fel de ciudățenie. La clinică, asistenta mi-a spus în șoaptă:

— Să știți că avem și alte paciente ca dumneavoastră, dar nu prea vorbesc despre asta…

Am zâmbit amar. De ce să ne fie rușine? De ce să ne ascundem dorințele?

Primele luni au fost un carusel de emoții: injecții zilnice, analize peste analize, drumuri la clinică dimineața devreme ca să nu mă vadă colegii de la școală. Vlad mă întreba uneori:

— Mami, de ce ești tristă?

Îi răspundeam mereu:

— Nu sunt tristă, puiule. Sunt doar obosită.

Adevărul era că oboseala era doar o parte din poveste. În fiecare zi mă luptam cu gândul că poate nu va merge, că poate banii se vor duce pe apa sâmbetei și eu voi rămâne cu inima frântă și cu contul gol.

Când am primit vestea că prima încercare a eșuat, am plâns toată noaptea. Mama a venit la mine dimineața și m-a găsit cu ochii umflați.

— Irina, te rog… Nu te mai chinui singură. Poate nu e scris să fie.

Dar eu nu puteam renunța. Am strâns din dinți și am continuat. A doua încercare a venit cu alte emoții — și cu alte cheltuieli. Am vândut verigheta de la primul mariaj ca să pot plăti o parte din tratament. Când am ieșit din casa amanetului, m-am simțit eliberată și totodată sfâșiată.

Într-o zi, la școală, directoarea m-a chemat la ea în birou.

— Irina, am auzit niște zvonuri… Cică ai fi însărcinată „fără bărbat”. Să știi că lumea vorbește…

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Doamnă directoare, viața personală nu ar trebui să fie subiect de bârfă la cancelarie.

— Așa e… Dar știi cum e lumea la noi.

Am ieșit din birou cu capul sus, dar în suflet eram sfărâmată. M-am întrebat dacă nu cumva îi fac rău lui Vlad expunându-l la atâtea prejudecăți.

A treia încercare a fost cea norocoasă. Când am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină, am izbucnit în lacrimi. Vlad m-a găsit plângând și m-a îmbrățișat strâns.

— Mami, ai pățit ceva?

— Nu, puiule… Sunt fericită!

Sarcina a fost grea. Am avut complicații și am stat mult timp în spital. Mama venea zilnic cu mâncare și îmi citea din Biblie, sperând că poate Dumnezeu se va îndura de mine.

Când s-a născut Ana-Maria, am simțit că tot sacrificiul a meritat. Vlad i-a adus prima jucărie și i-a spus:

— Eu sunt fratele tău mai mare! O să te apăr mereu!

Au trecut doi ani de atunci. Încă simt privirile ciudate ale vecinilor când ies cu copiii în parc. Încă aud șoapte la școală sau la biserică. Dar când îi văd pe Vlad și Ana-Maria jucându-se împreună, știu că am făcut ceea ce trebuia.

Uneori mă întreb: oare cât valorează fericirea? Merită să plătești orice preț pentru visul tău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?