Promisiunea care mi-a frânt viața: Povestea mea și a surorii mele, Ana

— Nu mă lăsa singură, te rog… vocea mamei răsuna slab, abia o șoaptă, în salonul rece al spitalului din Pitești. Mâna ei tremura în mâna mea, iar ochii îi erau umezi de teamă și regret. — Promite-mi că ai să ai grijă de Ana. E tot ce am… Și casa e a ta, dacă… dacă nu o abandonezi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana, sora mea mai mică, avea sindrom Down și avea nevoie de cineva mereu lângă ea. Tata murise cu ani în urmă, iar fratele meu mai mare, Lucian, plecase la București, refuzând să se mai uite înapoi. Eu eram singurul rămas. Am strâns din dinți și am dat din cap: — Îți promit, mamă.

Nu știam atunci că acea promisiune avea să-mi frângă viața.

După înmormântare, casa părintească a devenit o fortăreață a tăcerii. Ana nu înțelegea de ce mama nu mai venea acasă și mă întreba zilnic: — Unde e mama? Când vine? Îi răspundeam cu jumătăți de adevăruri, încercând să-i alin durerea. Dar adevărul era că nici eu nu știam cum să merg mai departe.

La început, rudele veneau des: mătușa Viorica cu plăcinte și sfaturi nesolicitate, unchiul Doru cu promisiuni că mă va ajuta la nevoie. Dar pe măsură ce lunile treceau, vizitele s-au rărit. Prietenii mei dispăruseră și ei; cine vrea să-și petreacă serile cu o fată care nu vorbește clar și râde fără motiv?

Lucian a apărut după șase luni, cu un aer grăbit și ochii fixați pe acte. — Trebuie să vindem casa! Nu poți să-ți irosești viața aici, Paul! Ana poate merge la un centru specializat. Eu pot vorbi cu cineva la București… Am simțit cum îmi fierbe sângele. — Am promis mamei! Și Ana nu e un bagaj pe care să-l trimiți la depozit!

A izbucnit un scandal monstru. Lucian a plecat trântind ușa, jurând că nu va mai călca vreodată pragul casei. M-am trezit singur cu Ana și cu o povară care devenea tot mai grea.

Anii au trecut ca prin vis. Am renunțat la slujba de la bibliotecă pentru că Ana avea nevoie de mine tot timpul. Banii s-au împuținat; pensia de handicap abia ajungea pentru medicamente și mâncare. Uneori stăteam noaptea pe marginea patului și mă întrebam dacă nu cumva Lucian avea dreptate.

Într-o zi, Ana s-a îmbolnăvit grav. Am alergat cu ea la spitalul județean, unde asistentele m-au privit cu milă și exasperare: — Nu puteți să o lăsați aici! Nu avem locuri! Am stat pe holuri trei zile, dormind pe scaune de plastic, până când s-a făcut bine.

Când am ajuns acasă, am găsit un bilet sub ușă: „Paul, gândește-te la viitorul tău! Casa asta te ține captiv.” Era scrisul lui Lucian. Am rupt hârtia și am aruncat-o la gunoi.

Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Într-o seară, după ce Ana adormise, am ieșit în curte și am privit stelele. M-am întrebat dacă mama mă privește de undeva și dacă e mândră de mine sau dacă regretă promisiunea pe care mi-a smuls-o.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele acopereau aleea spre poartă, Ana a venit la mine cu o păpușă stricată în brațe. — Paul, tu ești fratele meu cel bun? M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. — Da, Ana. Sunt fratele tău cel bun.

Dar eram eu cu adevărat bun? Sau doar un om prins într-o capcană a promisiunilor?

Vecinii au început să mă ocolească; unii șopteau că am rămas „singuraticul cu sora bolnavă”. Alții mă priveau cu milă sau dispreț. La magazinul din colț, vânzătoarea îmi dădea restul fără să mă privească în ochi.

Într-o zi, Lucian a venit din nou. Era îmbrăcat elegant și mirosea a parfum scump. — Paul, trebuie să încetezi! Te pierzi aici! Vino la București! Las-o pe Ana la un centru! Nu e viață asta! I-am răspuns calm: — Pentru tine nu e viață. Pentru mine e tot ce am.

A plecat fără să spună nimic.

Au trecut încă doi ani. Ana a crescut; eu am îmbătrânit înainte de vreme. Casa s-a degradat: acoperișul curgea, pereții mucegăiseră. Nu aveam bani să repar nimic. Într-o noapte friguroasă de iarnă, am stat lângă soba veche și am plâns în tăcere.

M-am întrebat dacă sacrificiul meu are vreun sens sau dacă nu cumva am pierdut totul pentru o promisiune făcută din iubire și vinovăție.

Acum, stau singur în sufrageria goală; Ana doarme liniștită în camera ei. Pereții casei par mai reci ca niciodată. Mă uit la poza mamei și mă întreb: „Oare casa asta a meritat prețul pe care l-am plătit? Sau am pierdut tot ce aveam mai drag pentru o promisiune imposibil de ținut?”

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât valorează o promisiune față de propria viață?