Promisiuni Frânte: Acasă nu mai e acasă

— Mamă, nu mai insista, te rog! Nu ne putem muta aici, avem viața noastră la București, a spus Vlad, fiul meu, cu vocea ridicată, în timp ce privirea îi fugea spre geamul aburit de la bucătărie. Mă uitam la el, la chipul lui obosit, la mâinile care se jucau nervos cu cana de cafea. În colțul camerei, Ana, nora mea, își strângea brațele în jurul trupului, evitând să mă privească. Simțeam cum aerul dintre noi se îngroașă, ca o ceață grea care nu vrea să se ridice.

Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar de fiecare dată mă durea la fel de tare. Poate chiar mai tare. Mă întrebam, în timp ce-mi frământam șorțul între degete, unde greșisem. Ani de zile am muncit în Italia, am spălat podele, am avut grijă de bătrâni, am strâns fiecare bănuț cu gândul la casa asta. Casa visurilor mele, cu pridvor larg, cu grădină plină de trandafiri și meri bătrâni, cu miros de lemn proaspăt și var. Totul pentru ca Vlad să aibă un loc al lui, să nu mai simtă niciodată lipsa, așa cum am simțit eu când eram copil.

— Dar Vlad, aici e liniște, aer curat, avem tot ce ne trebuie. Poți lucra de acasă, Ana la fel. Nu vă cer să renunțați la tot, doar să încercați, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— Mamă, nu înțelegi! Viața noastră e acolo. Prietenii, joburile, totul. Aici… aici nu avem nimic. E prea greu să o luăm de la capăt, a răspuns el, ridicându-se brusc de la masă. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Ana, sperând să găsesc în ochii ei o urmă de înțelegere, dar ea și-a coborât privirea spre podea.

Am rămas singură în bucătărie, cu sunetul pașilor lor urcând scările spre camera de oaspeți. Am privit pe fereastră, la curtea acoperită de zăpadă, la gardul proaspăt vopsit, la leagănul pe care Vlad îl iubea când era mic. M-am întrebat, pentru a mia oară, dacă nu cumva am visat singură. Dacă nu cumva am construit o casă pentru niște oameni care nu mai există decât în amintirile mele.

A doua zi, Vlad a ieșit în curte să fumeze. L-am urmărit de la distanță, cum se plimba printre pomi, cu telefonul la ureche. L-am auzit vorbind cu cineva despre un proiect, despre termene limită, despre „viața reală”. M-am apropiat încet, cu o cană de ceai cald.

— Ți-e frig, mamă? m-a întrebat, fără să mă privească.

— Nu, Vlad. Mi-e doar dor. Mi-e dor de tine, de copilul care fugea prin curte, care mă striga să-i dau mere din pom. Mi-e dor de familie, de serile când stăteam toți la masă. Nu știu când s-a pierdut totul, am spus, cu voce joasă.

El a oftat, a stins țigara și s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat.

— Mamă, nu s-a pierdut nimic. Doar că am crescut. Lumea s-a schimbat. Și noi odată cu ea. Nu mai putem trăi ca înainte.

M-am întors în casă, cu pași grei. Am trecut pe lângă camera lui, unde pe perete încă atârnau diplomele lui de la școală, pozele cu el și cu tatăl lui, Dumnezeu să-l ierte. Am simțit un gol în stomac, o durere surdă care nu voia să plece. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng, în surdină, ca să nu mă audă nimeni.

Seara, la cină, am încercat să aduc vorba despre viitor. Despre cum ar fi să avem nepoți care să alerge prin grădină, să crească în aer curat, să simtă rădăcinile acestui loc. Ana a zâmbit trist.

— Doamnă Maria, noi nu știm dacă vrem copii. Și dacă vom avea, vrem să le oferim altceva. Să vadă lumea, să aibă șanse. La oraș e altfel. Nu vreau să vă supăr, dar nu mă văd aici, a spus ea, cu sinceritate.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate visele mele, toate sacrificiile, păreau deodată fără rost. M-am ridicat de la masă și am ieșit afară, în noapte. Am privit spre cerul plin de stele, am ascultat liniștea satului, spartă doar de lătratul unui câine în depărtare. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit visând pentru alții, dacă nu cumva fiecare are drumul lui și eu nu am făcut decât să mă amăgesc.

În zilele următoare, Vlad și Ana au plecat. Au promis că vor veni mai des, că vor încerca să petreacă mai mult timp la țară. Dar știam, în adâncul sufletului, că promisiunile astea sunt doar vorbe. Am rămas singură, cu casa mea mare și goală, cu grădina care nu mai are cine să o calce, cu amintirile care dor mai tare decât orice.

Vecina, tanti Ileana, a venit într-o zi să mă vadă.

— Of, Mărie, nu ești prima care pățește așa. Toți copiii fug la oraș. Satul rămâne cu bătrânii și cu casele goale. Așa e lumea acum, mi-a spus ea, încercând să mă mângâie.

Dar nu mă consola. Eu nu voiam să fiu ca toți ceilalți. Eu voiam să fim din nou o familie, să simt că am pentru cine trăi. Să nu mă simt străină în propria casă, să nu mă uit la poze și să plâng după ce a fost.

În fiecare seară, mă așez pe prispa casei și privesc apusul. Mă gândesc la anii petrecuți departe, la nopțile în care visam la întoarcere, la promisiunile pe care mi le-am făcut mie însămi. Mă întreb dacă acasă e un loc sau doar o iluzie. Dacă nu cumva, în goana după fericire, am uitat să întreb ce-și doresc cu adevărat cei pe care îi iubesc.

Poate că acasă nu e o casă, ci oamenii care o umplu de râs și de viață. Poate că am construit ziduri prea groase în jurul inimii mele, sperând să-i țin aproape. Sau poate că, pur și simplu, fiecare trebuie să-și găsească propriul drum, chiar dacă asta înseamnă să rămân singură.

Oare câți dintre voi simt la fel? Oare câți ați construit vise pentru alții, doar ca să descoperiți că nu mai aveți pentru cine? Ce înseamnă, de fapt, acasă?