Promisiuni nespuse – Povestea unei rupturi între surori

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! vocea Irinei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau umezi, dar nu plângea. Eu stăteam sprijinită de chiuvetă, cu un prosop ud în mână, și simțeam cum inima îmi bate nebunește. Aveam douăzeci și șapte de ani și, pentru prima dată, simțeam că nu mai pot să fug de adevăr.

Mama, ca de obicei, se făcea că nu aude. Era la masa din sufragerie, cu ochii în telefon, de parcă mesajele de pe WhatsApp erau mai importante decât ce se întâmpla între fiicele ei. Așa fusese mereu: când tata a plecat, când am rămas fără bani, când Irina a picat admiterea la facultate. Mereu absentă, mereu ocupată cu altceva.

— Nu e corect, Irina, am șoptit. Și eu am cedat de atâtea ori… Dar cine ne-a întrebat vreodată ce vrem noi? Cine ne-a întrebat dacă putem duce totul?

Irina s-a uitat la mine cu o privire pe care n-o să o uit niciodată. Era furie, dar era și durere. — Tu ai ales să taci, Ana. Tu ai ales să fii fata bună. Eu nu mai pot.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Eram mici, eu cu trei ani mai mare decât Irina. Mama ne promitea mereu că o să fie mai bine. Că tata o să se întoarcă. Că o să avem și noi o casă a noastră, nu două camere închiriate la marginea Bucureștiului. Dar anii au trecut și promisiunile s-au transformat în tăceri apăsătoare. Tata nu s-a mai întors niciodată. Mama a început să lucreze din ce în ce mai mult, iar noi am rămas să ne creștem una pe alta.

— Ți-aduci aminte când am găsit-o pe mama plângând în baie? m-a întrebat Irina, cu vocea stinsă. Aveam zece ani. Tu mi-ai spus să nu spun nimănui. Să nu o supărăm și noi. De atunci am învățat să tac. Dar nu mai pot, Ana. Nu mai pot să tac.

Am simțit un nod în gât. M-am apropiat de ea și am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Nu acum, a spus. Trebuie să spun tot ce am pe suflet.

— Spune, am șoptit. Spune tot.

— M-am săturat să fiu mereu cea care renunță la visele ei pentru ca tu să poți merge mai departe. Când ai vrut să pleci la facultate în Cluj, eu am rămas aici să am grijă de mama. Când ai avut nevoie de bani pentru chirie, eu am renunțat la cursurile mele de dans. Și mama… mama niciodată nu a spus „mulțumesc”. Niciodată nu a recunoscut că ne-a cerut prea mult.

M-am uitat spre mama, dar ea tot nu ridica privirea din telefon. Am simțit cum mă cuprinde furia. — Mamă! Tu nu ai nimic de spus?

Ea a ridicat ochii, deranjată parcă de zgomotul nostru. — Ce vreți să spun? Am făcut tot ce am putut. Viața nu e dreaptă. Voi sunteți mari acum, descurcați-vă.

Irina a izbucnit în plâns. Eu am rămas nemișcată, cu prosopul ud strâns în pumni. Atunci mi-am dat seama că toată viața noastră fusese construită pe promisiuni nespuse și sacrificii tăcute. Că niciuna dintre noi nu fusese întrebată vreodată ce vrea cu adevărat.

Anii au trecut de atunci. Eu m-am mutat la Cluj, mi-am făcut o familie, am o fetiță de patru ani care mă întreabă în fiecare seară dacă sunt fericită. Irina a rămas la București, lucrează la o librărie și încă mai dansează uneori, singură, în camera ei mică. Mama… mama e tot singură, tot cu ochii în telefon, tot incapabilă să vorbească despre trecut.

Dar răni vechi nu se vindecă ușor. Când am devenit mamă, am simțit cum toate fricile și durerile copilăriei se întorc. Mă trezesc noaptea cu gândul că o să ajung ca mama: absentă, rece, incapabilă să-mi ascult copilul. Mă cert cu soțul meu pentru lucruri mărunte și mă surprind spunându-i fetiței mele „lasă, o să fie bine”, exact cum îmi spunea mama mie.

Într-o zi, Irina m-a sunat plângând. — Ana, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Nu pot să iert. Nu pot să uit.

Am luat primul tren spre București. Am stat împreună pe banca din fața blocului nostru vechi și am vorbit ore întregi. Despre copilărie, despre promisiuni, despre cât de mult ne-a durut absența mamei. Am plâns amândouă, ne-am certat, ne-am îmbrățișat. Pentru prima dată, am simțit că nu mai suntem singure.

Acum încerc să fiu altfel pentru fetița mea. Să o ascult, să o întreb ce simte, să nu-i promit lucruri pe care nu le pot împlini. Dar uneori mă întreb: oare putem rupe cu adevărat lanțul durerii din familie? Oare putem vindeca răni vechi doar prin iubire și sinceritate?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că nu mai vreau să tac. Nu mai vreau să las promisiunile nespuse să ne definească viața.

Voi ce ați face? Ați putea ierta? Sau trecutul rămâne mereu o umbră peste prezentul nostru?