Răzbunarea mea împotriva soacrei: O poveste despre curaj, demnitate și iertare

— Nu pot să cred că ai lăsat iar vasele așa! Avem porci mai curați în satul nostru, Roxana!
Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe cârpa udă, iar obrajii îmi ardeau de rușine și furie. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea găsea ceva de criticat la mine. De data asta, era vorba de vasele pe care le spălasem cu o seară înainte, dar care, după părerea ei, nu erau suficient de curate.

— Mariana, am spălat totul aseară. Poate doar s-au pătat de la cafeaua ta… am încercat să spun, dar vocea mi s-a stins sub privirea ei tăioasă.

— Nu mai găsi scuze! Dacă vrei să fii o nevastă adevărată pentru fiul meu, învață să faci treabă ca lumea!

M-am întors cu spatele și am început să frec din nou farfuriile, lacrimile amestecându-se cu apa caldă. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Soțul meu, Radu, era mereu la muncă sau la cârciumă cu prietenii lui, iar eu rămâneam singură cu Mariana, care nu pierdea nicio ocazie să mă umilească.

În fiecare seară, când Radu venea acasă, încercam să-i spun cât de greu îmi era, dar el ridica din umeri:

— Las-o, Roxana, așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consumam. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi să nu cedez nervos. Într-o noapte, după ce am plâns în pernă până am adormit, mi-a venit ideea: dacă Mariana nu mă respecta ca noră, poate ar trebui să-i arăt că și eu pot fi la fel de rea ca ea. Să-i dau o lecție pe care să n-o uite.

A doua zi dimineață, când Mariana a plecat la piață, am început să pun planul în aplicare. Am luat toate vasele din dulap și le-am spălat cu grijă exagerată, apoi le-am lăsat să se usuce pe masă. Am șters fiecare colț al bucătăriei până a strălucit. Dar nu m-am oprit aici. Am pus sare în cafeaua ei preferată și am ascuns telecomanda televizorului. Când s-a întors acasă și a văzut totul schimbat, a rămas fără cuvinte.

— Ce s-a întâmplat aici? De ce miroase a clor?

— Am vrut să fie totul impecabil pentru tine, Mariana. Să nu mai ai motive să te plângi.

A băut din cafea și a scuipat imediat:

— Ce-ai pus aici? E oribil!

— Poate ai nevoie de puțină sare în viață, i-am răspuns cu un zâmbet fals.

În zilele următoare, am continuat să-i fac mici farse: i-am mutat papucii prin casă, i-am ascuns cheile de la poartă și i-am schimbat locul borcanelor din cămară. Mariana a început să devină tot mai nervoasă și confuză. Radu observa schimbarea și mă întreba ce se întâmplă:

— Parcă ești alt om, Roxana. Ce-ai pățit?

— Poate m-am săturat să fiu mereu ținta glumelor și criticilor ei.

Într-o seară, după ce am terminat cina, Mariana s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Era pentru prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă.

— Nu mai pot… Simt că nu mai sunt stăpână pe casa mea. Totul se schimbă fără să știu de ce…

M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Răzbunarea mea îi făcuse rău cu adevărat. Nu mă simțeam deloc mai bine; din contră, mă simțeam vinovată.

— Mariana… poate ar trebui să vorbim sincer. Eu nu sunt dușmanul tău. Vreau doar să trăim în pace.

Ea m-a privit lung și pentru prima dată am văzut frica în ochii ei.

— Mi-e teamă că o să mă dai afară din casa asta…

— Nu vreau asta. Dar nici nu pot trăi mereu sub presiunea ta.

Am stat mult timp de vorbă în acea seară. Am aflat că Mariana se temea că-și pierde locul în familie odată cu venirea mea. Că îi era greu să accepte că fiul ei are acum o altă femeie importantă în viața lui. Am plâns amândouă și ne-am cerut iertare reciproc.

De atunci, lucrurile s-au schimbat încet-încet între noi. Nu a fost ușor; au mai existat certuri și neînțelegeri, dar am învățat să ne respectăm una pe cealaltă.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne rănim unii pe alții doar pentru că nu știm cum să ne spunem durerile? Merită vreodată răzbunarea prețul liniștii sufletești?