Recunoștință neașteptată: Povestea Evei și a nurorii sale

— Eva, nu trebuie să faci asta pentru mine, șoptește Ana, cu vocea stinsă, în timp ce îi schimb așternuturile. Mă opresc din mișcare, cu cearșaful alb în mâini, și simt cum mă strânge inima. Mă uit la ea: obrajii palizi, ochii mari, umezi, care nu mai au strălucirea de altădată. În urmă cu doar câteva luni, era nora mea, femeia pe care o priveam cu suspiciune și pe care o consideram vinovată pentru toate nefericirile fiului meu. Acum, e ca o fiică pentru mine.

Totul s-a schimbat într-o singură zi. Vlad a venit acasă nervos, și-a aruncat cheile pe masă și a spus: — Eu nu mai pot. Mă sufoc aici. Ana e bolnavă, nu se mai ridică din pat, iar eu nu mai am viață! Am rămas fără cuvinte. L-am privit cum își face bagajul și pleacă fără să privească înapoi. Am simțit atunci o furie mocnită, dar și o vinovăție care mă ardea pe dinăuntru. Unde greșisem ca mamă? Cum ajunsese băiatul meu să fugă de responsabilitate?

În primele zile după plecarea lui Vlad, am stat pe gânduri. Să mă duc la Ana? Să o las singură? Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca fată, nici măcar soacra nu vine să o vadă.” Într-o dimineață, am luat decizia. Am bătut la ușa lor cu sufletul la gură. Ana era întinsă în pat, cu fața spre perete. Camera mirosea a medicamente și a singurătate.

— Eva… ai venit? a întrebat ea încet.

— Da, Ana. Am venit să te ajut.

Nu mi-a răspuns nimic atunci. Dar în zilele care au urmat, am început să-i gătesc supa preferată, să-i citesc din cărțile pe care le avea pe noptieră, să-i povestesc despre grădină și despre pisica noastră bătrână. Încet-încet, între noi s-a creat o legătură ciudată. Nu mai eram două femei care se priveau cu neîncredere la mesele de duminică. Eram două suflete rănite care încercau să se vindece una pe cealaltă.

Într-o seară ploioasă, când îi schimbam perfuzia, Ana mi-a prins mâna cu putere.

— Eva… nu știu cum să-ți mulțumesc. Nici mama mea nu ar fi făcut atâtea pentru mine.

M-am blocat. Nu știam ce să spun. M-am simțit rușinată pentru toate momentele în care am judecat-o aspru. Pentru toate vorbele grele spuse la nervi, pentru toate privirile reci de la mesele de Crăciun.

— Nu trebuie să-mi mulțumești, Ana. Ești parte din familie.

Dar adevărul era că nu știam dacă spun asta din milă sau dintr-o nevoie disperată de a-mi repara greșelile trecutului.

În fiecare zi mă luptam cu gândurile mele. Vlad nu dădea niciun semn. Îi trimiteam mesaje scurte: „Ana e tot la pat.” „Ai vrea să vii să o vezi?” Răspunsul era mereu același: tăcere.

Într-o după-amiază, sora mea Ileana a venit la mine:

— Eva, tu chiar crezi că e treaba ta să ai grijă de ea? Nu ești obligată! Vlad e bărbat în toată firea!

— Nu pot s-o las singură, Ileana! Dacă ar fi fost fata ta?

— Dar nu e fata ta! E nora ta! Și Vlad… Vlad e copilul tău!

Am izbucnit în plâns după ce a plecat Ileana. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc față de Vlad. Dacă nu cumva îl trădez stând lângă Ana.

Dar Ana… Ana mă privea cu atâta recunoștință încât mă simțeam mică și neînsemnată.

Într-o noapte, când credeam că doarme, am auzit-o șoptind:

— Doamne… mulțumesc că mi-ai trimis-o pe Eva…

Am ieșit tiptil din cameră și m-am sprijinit de perete. Am plâns în hohote. Pentru prima dată în viața mea am simțit că fac ceva bun fără să aștept nimic în schimb.

Zilele au trecut greu. Boala Anei părea că stagnează, dar sufletul ei se vindeca puțin câte puțin. Într-o dimineață însorită, m-a rugat să o ajut să se ridice în șezut.

— Eva… dacă într-o zi Vlad se întoarce… tu ce vei face?

M-am uitat la ea lung. Nu știam ce să răspund. Oare aș putea să-l iert vreodată pentru lașitatea lui?

— Nu știu, Ana… Poate că timpul ne va arăta ce avem de făcut.

În acea zi am simțit că am devenit alt om. Că uneori familia nu înseamnă doar sânge sau obligație. Că uneori dragostea adevărată vine din cele mai neașteptate locuri.

Acum stau lângă patul Anei și mă întreb: Oare cât de mult putem ierta? Oare cât valorează recunoștința unui om atunci când tot restul lumii te judecă? Poate cineva să devină mamă pentru cineva care nu i-a fost niciodată copil?