Regrete târzii: Povestea unei alegeri greșite

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Cum ai putut să-mi faci una ca asta după atâția ani? Glasul Mariei tremura, dar ochii ei erau fermi, ca două pietre reci. Stăteam în genunchi, cu palmele transpirate strânse una în cealaltă, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu existau cuvinte care să șteargă trădarea.

Totul a început banal. Eram tineri, eu și Maria, doi studenți la Litere, visători și săraci. Ne-am cunoscut la seminarul de literatură română contemporană, unde ea a râs prima dată la gluma mea stângace despre Bacovia. Apoi am început să ne vedem tot mai des: la bibliotecă, la cafeneaua din colț, pe băncile din Cișmigiu. După facultate am închiriat o garsonieră mică în Drumul Taberei. Era greu, dar eram împreună. Maria lucra la o editură obscură, eu făceam corectură de texte și visam să am propria mea agenție de publicitate.

Anii au trecut cu greu. Am strâns bani cu fiecare leu pus deoparte. Maria m-a susținut mereu, chiar și când eu eram nervos sau obosit. Îmi aducea ceai când stăteam nopțile să lucrez la proiecte, mă încuraja când clienții mă refuzau. Când am reușit să deschid agenția, am simțit că am cucerit lumea. Am început să câștig mai bine, să ne permitem vacanțe la munte sau la mare, să visăm la un copil.

Dar succesul a venit cu un preț. Am început să stau tot mai mult la birou. Seara ajungeam târziu acasă, iar Maria mă aștepta cu cina caldă și cu întrebări despre ziua mea. Eu răspundeam din ce în ce mai scurt. Într-o zi a apărut Irina — noua colegă de la marketing. Era tânără, ambițioasă și mereu pusă pe glume. M-a făcut să mă simt din nou tânăr, important. Am început să ieșim la cafea după program, apoi la cină. M-am mințit că e doar prietenie.

Prima dată când am mințit-o pe Maria a fost într-o seară ploioasă de noiembrie. I-am spus că am ședință prelungită. De fapt eram cu Irina într-un bar din Centrul Vechi. Îmi amintesc cum m-a privit Irina peste paharul de vin și mi-a spus: „Ești altfel decât ceilalți bărbați.” Am simțit că merit mai mult decât viața monotonă de acasă.

Aventura s-a transformat rapid într-o relație paralelă. Îmi găseam scuze să lipsesc de acasă, iar Maria devenea tot mai tristă și mai retrasă. Într-o seară m-a întrebat direct:

— Vlad, tu mă mai iubești?

Am evitat răspunsul. A doua zi am plecat la Irina și nu m-am mai întors.

Primele luni au fost ca un vis: libertate, pasiune, nopți nedormite și promisiuni goale. Dar curând am realizat că Irina nu era Maria. Nu știa să-mi citească tăcerile, nu-mi cunoștea fricile sau visele. Îmi lipsea mirosul cafelei făcute de Maria dimineața, felul în care îmi lăsa bilețele pe frigider sau cum râdea la glumele mele proaste.

Când Irina a început să vorbească despre copii și despre mutat împreună, m-am simțit sufocat. Nu eram pregătit pentru o nouă familie; voiam doar să mă întorc acasă.

Am mers la Maria într-o seară friguroasă de februarie. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Ea mi-a deschis și m-a privit lung.

— Ce vrei?

— Vreau… vreau să mă întorc acasă. Am greșit enorm. Te rog… iartă-mă!

Am căzut în genunchi în fața ei, plângând ca un copil. Maria s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Vlad, nu mai există „acasă” pentru tine aici. Ai ales alt drum. Eu nu mai pot avea încredere în tine.

Am încercat să-i explic că totul a fost o greșeală, că încă o iubesc, că fără ea nu sunt nimic. Dar Maria era de neînduplecat.

— Nu poți repara totul cu lacrimi și promisiuni. M-ai distrus atunci când ai ales-o pe Irina în locul nostru.

Am plecat cu capul plecat, simțindu-mă mai singur ca niciodată.

De atunci au trecut doi ani. Irina m-a părăsit după câteva luni; nu voia un bărbat care trăia în trecutul lui. Prietenii comuni au dispărut rând pe rând. Părinții mei nu mi-au spus nimic direct, dar știu că sunt dezamăgiți de mine.

Stau acum într-un apartament gol din Militari și privesc pe geam cum plouă peste Bucureștiul gri. Mă gândesc la Maria — dacă e fericită, dacă a reușit să-și refacă viața. Mă gândesc la mine — dacă voi putea vreodată să mă iert pentru ce am făcut.

Oare cât valorează o clipă de pasiune comparativ cu o viață întreagă de iubire și încredere? Merită vreodată să distrugi tot ce ai construit pentru o iluzie? Poate cineva ca mine să fie iertat?