„Renunță la planurile tale, sau nu te mai numi bunică bună” – Povestea unei mame și bunici între două lumi

— Nu poți să vii mâine după Ilinca? Am programare la medic și nu am cu cine s-o las! vocea Mariei răsună ascuțit prin telefon, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la agenda mea, la întâlnirea cu prietenele mele la ceai, singura bucurie pe care mi-am permis-o de când am ieșit la pensie. Înghit în sec.

— Maria, ți-am spus că mâine am deja un plan… Poate găsești pe altcineva, poate mama ta…

— Mama mea lucrează! Tu ești bunica! Dacă nu poți să renunți la planurile tale pentru nepoata ta, atunci nu te mai numi bunică bună!

Telefonul se închide brusc. Rămân cu receptorul în mână, cu inima bătându-mi nebunește. Mă uit la poza lui Daniel de pe raft, zâmbetul lui de copil, ochii aceia albaștri care acum mă privesc dintr-o altă viață. Când a crescut atât de repede? Când am ajuns să fim străini?

Totul a început când Daniel a cunoscut-o pe Maria. O fată frumoasă, deșteaptă, dar cu o familie… complicată. Părinții ei locuiau într-un apartament cu două camere în Drumul Taberei, împreună cu fratele mai mic și bunica bolnavă. Când Daniel mi-a spus că vrea să se mute acolo după nuntă, am simțit că mi se rupe sufletul.

— Mamă, e doar pentru o perioadă. Până strângem bani pentru avans la un apartament.

Am încercat să-l conving să stea cu mine. Casa mea era mare, goală de când soțul meu a murit. Dar Maria a insistat că vrea să fie aproape de ai ei. Și așa a început totul: vizite rare, telefoane scurte, discuții tensionate.

Când s-a născut Ilinca, am sperat că lucrurile se vor schimba. Că voi fi și eu parte din viața lor. Dar Maria a pus mereu bariere invizibile între noi.

— Nu-i da ciocolată! Nu-i pune șosete groase! Nu o lua în brațe dacă plânge, trebuie să se obișnuiască singură!

Mă simțeam ca o musafiră în propria familie. Daniel era prins între noi două, evitând conflictele.

— Mamă, încearcă să o înțelegi pe Maria. E stresată, are multe pe cap…

Dar cine mă înțelege pe mine? Cine vede cât mă doare să fiu mereu pe locul doi?

Într-o zi, după ce am dus-o pe Ilinca în parc și am stat cu ea trei ore ca Maria să poată merge la coafor, m-am întors acasă și am găsit un bilet pe masă: „Mulțumesc că ai stat cu ea. Data viitoare te rog să nu-i mai dai suc din comerț.” Atât. Niciun zâmbet, nicio îmbrățișare.

Am început să mă întreb dacă mai are rost să mă implic. Prietenele mele îmi spun mereu:

— Lenuța, nu te mai sacrifica! Ai și tu dreptul la viață!

Dar cum să nu mă simt vinovată când aud vorbele Mariei răsunând în minte: „Dacă nu poți să renunți la planurile tale pentru nepoata ta…”

Într-o seară, Daniel m-a sunat târziu.

— Mamă, știu că e greu… Dar Maria chiar are nevoie de ajutorul tău. Și Ilinca te iubește mult.

— Și eu am nevoie de voi… Dar nu pot fi mereu la dispoziția tuturor. Și eu sunt om!

A tăcut. Am simțit că vrea să spună ceva, dar nu a avut curaj.

Sâmbătă dimineața m-am dus totuși la ei. Ilinca m-a întâmpinat cu brațele deschise:

— Bunica! Ai venit!

Maria nici nu s-a uitat la mine. A ieșit pe ușă fără un cuvânt. Am rămas singură cu Ilinca și cu gândurile mele. Am jucat „Nu te supăra frate”, am desenat fluturi și am râs împreună. Pentru câteva ore am uitat de tot.

Când Maria s-a întors, m-a privit rece:

— Ai spălat-o pe Ilinca? Ai folosit șamponul special?

— Da, Maria… Am avut grijă de ea.

A oftat și a dat ochii peste cap. M-am simțit umilită.

Seara aceea am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc undeva. Dacă nu cumva sunt prea egoistă sau prea slabă.

A doua zi am refuzat să răspund la telefon. Am ieșit în parc singură și m-am așezat pe o bancă sub un tei bătrân. O bătrânică s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit cald:

— Aveți nepoți?

— Da… dar parcă nu mai știu dacă sunt o bunică bună.

Mi-a povestit despre copiii ei plecați în străinătate și despre singurătatea care îi apasă zilele.

— Să știți că orice ați face, tot dumneavoastră vă veți gândi la ei noaptea. Dar nu vă pierdeți pe dumneavoastră pentru nimeni.

M-am ridicat mai ușoară de pe bancă. Poate că nu există rețeta perfectă pentru a fi mamă sau bunică bună. Poate că trebuie doar să găsesc un echilibru între ce pot oferi și ce pot păstra pentru mine.

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm pentru familie ca să fim considerate „bune”? Unde se termină datoria și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi ce credeți?