„Ridică-te și fă-mi cafea!” – Povestea unei familii la limită

— Ridică-te și fă-mi cafea!
Vocea lui Sorin a spart liniștea dimineții ca o piatră aruncată într-un geam. M-am uitat la el, încă amețită de somn, încercând să înțeleg dacă am auzit bine. Era a patra zi de când cumnatul meu se mutase la noi, chipurile „doar pentru câteva zile”, până își găsea o chirie. Dar zilele se scurgeau greu, iar fiecare dimineață începea cu aceeași cerere răstită, ca și cum prezența lui în casa noastră îi dădea dreptul să fie servit.

Mihai, soțul meu, stătea la masă, cu ochii în telefon. Nu a ridicat privirea nici când am oftat adânc și m-am ridicat să pun ibricul pe foc. În bucătărie, mâinile îmi tremurau. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre oameni fără să fie observată. Îmi doream să urlu, să-i spun lui Sorin să-și facă singur cafeaua, să-l întreb pe Mihai de ce nu mă apără, dar cuvintele mi se blocau în gât.

— Mulțumesc, cumnată! Ai pus și zahăr?
Am răspuns automat, fără să-l privesc. În mintea mea, fiecare gest de servilism era ca o trădare față de mine însămi. Dar ce puteam face? Sorin era fratele lui Mihai, iar mama lor mereu ne-a spus că „familia e sfântă”.

Seara, după ce Sorin a ieșit cu prietenii lui din cartier, am încercat să vorbesc cu Mihai.

— Nu mai pot, Mihai. Mă simt ca o menajeră în propria casă. Sorin nu face decât să ceară și să comenteze. Tu nu vezi?

Mihai a oftat și s-a uitat la mine cu o oboseală pe care nu i-o cunoșteam.

— Ce vrei să fac? E fratele meu. Are nevoie de ajutor. Nu putem să-l dăm afară.

— Nu vreau să-l dau afară, dar nici nu pot să fiu sclava lui! Tu chiar nu vezi cum mă tratează?

A tăcut. Am simțit că mă sufoc între pereții aceia care altădată îmi erau adăpost.

A doua zi, Sorin a venit acasă beat și a spart o cană. A râs grosolan și a spus:

— Lasă, cumnată, că strângi tu! Ești bună la asta.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă nimeni. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Dar cum să-i spun lui Mihai că nu mai pot? Cum să-i spun că dragostea noastră se topește sub greutatea compromisurilor?

În weekend trebuia să mergem la părinții mei la țară. Era singura bucurie pe care o mai aveam: liniștea grădinii, mirosul de iarbă proaspătă, râsetele nepoților. Dar Sorin a anunțat că vine și el.

— Ce-i, cumnată? Nu te bucuri că vin? Poate gătești ceva bun!

Am simțit cum toți ochii familiei sunt pe mine. Mama m-a tras deoparte:

— Ce se întâmplă cu tine? Nu te mai recunosc…

Am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că nu mai am loc în propria viață!

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Pune-ți limitele, fata mea. Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți așa.

În acea seară, după ce toți au adormit, am stat pe marginea patului lângă Mihai.

— Mihai, trebuie să alegi: ori pui limite cu fratele tău, ori eu nu mai pot continua așa. Nu vreau să divorțez, dar nu vreau nici să mă pierd pe mine.

Mihai s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată l-am văzut speriat.

— O să vorbesc cu el mâine dimineață. Promit.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Dimineața, Mihai l-a chemat pe Sorin la o cafea pe terasă.

— Sorine, trebuie să-ți cauți alt loc. Ai depășit orice limită aici. Nu e corect față de noi.

Sorin a râs disprețuitor:

— Voi chiar sunteți sensibili! Bine, plec! Să vă văd cât rezistați fără mine!

Când a plecat, casa a rămas pustie și grea ca după o furtună. Mihai m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici…

Am plâns împreună mult timp. Dar rana rămâne. Încerc să-l iert pe Mihai, dar încă mă doare că a fost nevoie să aleg între liniștea mea și „familia sfântă”.

Oare câte femei trăiesc același lucru și tac? Unde se termină sacrificiul pentru familie și unde începe pierderea de sine?