„Ridică-te și fă-mi o cafea!” – Cum ginerele meu a dat peste cap liniștea casei noastre în doar două săptămâni și unde se termină răbdarea unei mame

— Ridică-te și fă-mi o cafea!
Vocea lui Vlad a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit. M-am oprit din amestecat zahărul în ceaiul meu și am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Nu era prima dată când ginerele meu ridica tonul, dar niciodată nu o făcuse atât de direct, atât de lipsit de respect. Maria, fiica mea, stătea la masă cu ochii în farfurie, iar soțul meu, Ion, își dregea glasul, dar nu spunea nimic.
— Vlad, poate îți faci singur cafeaua, am spus încercând să-mi păstrez calmul.
El a râs scurt, ironic:
— Aici, la voi în casă, nu se mai respectă bărbatul?
Am simțit cum mă înroșesc de furie și rușine. În casa mea, unde mereu am încercat să păstrez armonia, să nu se certe nimeni la masă, să nu se ridice vocea. Dar de două săptămâni, de când Maria și Vlad s-au mutat temporar la noi „până le termină zugravii apartamentul”, totul se schimbase.

Vlad era genul acela de bărbat care credea că totul i se cuvine. La început am crezut că exagerez eu, că poate sunt prea sensibilă. Dar după ce l-am auzit cum îi vorbește Mariei — „Nu vezi că nu ești în stare să gătești ca mama ta?” sau „Ce rost are să te duci la muncă dacă tot nu aduci bani mulți?” — am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva cu educația fiicei mele.

În fiecare zi apărea alt motiv de ceartă: ba că nu e destul de curat în baie, ba că Ion nu știe să repare robinetul ca lumea, ba că eu gătesc prea dietetic și el vrea „mâncare adevărată”. Maria tăcea și înghițea. O vedeam cum se strânge pe dinăuntru, cum ochii ei frumoși devin tot mai triști.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la o bere cu prietenii lui „de cartier”, am intrat la Maria în cameră. Stătea pe marginea patului și plângea încet, cu fața ascunsă în palme.
— Mamă, nu mai pot… Nu mai pot cu el. Dar dacă plec, ce-o să zică lumea? Ce-o să zică el?
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.
— Lumea o să zică orice vrea ea. Dar tu trebuie să te gândești la tine. La noi. La copilul pe care poate o să-l ai într-o zi.
Ea a oftat adânc.
— Nu vreau să-l supăr pe Vlad… Dar nici nu mai pot trăi așa.

A doua zi dimineață, Vlad a început din nou cu pretențiile lui.
— Unde e cămașa mea albastră? De ce nu e călcată?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Vlad, aici fiecare își face treburile lui. Nu suntem servitorii nimănui.
El s-a uitat la mine cu dispreț.
— Dacă nu vă convine, plecăm!
Ion s-a ridicat brusc de la masă.
— Poate ar fi mai bine.
A fost pentru prima dată când soțul meu a spus ceva atât de clar. Vlad a ieșit trântind ușa.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Maria era prinsă între noi și el. Încerca să-l împace pe Vlad, dar și să ne liniștească pe noi. Eu nu mai dormeam noaptea. Mă întrebam: unde am greșit? De ce trebuie să acceptăm lipsa de respect doar pentru că „așa e în familie”? Unde se termină răbdarea unei mame?

Într-o după-amiază ploioasă, Vlad s-a întors acasă beat și nervos. A început să țipe la Maria din cauza unei farfurii sparte. Am intrat în bucătărie și l-am privit drept în ochi.
— Ajunge! În casa mea nu mai ridici vocea la nimeni!
El s-a apropiat amenințător.
— Ce-ai să-mi faci? O să mă dai afară?
Ion a intrat și el.
— Da. Dacă nu încetezi acum, ieși afară!
Vlad s-a uitat la noi cu ură, apoi a ieșit trântind ușa încă o dată.

Maria a rămas pe scaun, tremurând.
— Mamă… dacă pleacă?
Am luat-o în brațe.
— Atunci vei vedea cine e cu adevărat lângă tine.

A doua zi dimineață Vlad și-a făcut bagajele și a plecat fără un cuvânt. Maria a plâns toată ziua. Seara am stat lângă ea și am ținut-o de mână până a adormit.

Au trecut câteva zile până când liniștea s-a întors în casă. Maria încă suferă, dar parcă începe să vadă lucrurile altfel. Eu încă mă întreb: cât trebuie să rabzi pentru familie? Unde se termină dragostea și începe sacrificiul inutil? Poate că uneori trebuie să ai curajul să spui „ajunge”, chiar dacă doare.