Rochia cu flori și lacrimile sub reflectoare: Noaptea în care am fost dată afară de la banchet

— Larisa, nu poți intra așa! Vocea doamnei directoare răsuna tăios peste forfota elevilor, iar ochii tuturor s-au întors spre mine. M-am oprit în pragul sălii de festivități, cu rochia mea lungă, albă, presărată cu flori mari, colorate, pe care mama mi-o cususe cu mâinile ei. Îmi simțeam obrajii arzând, iar inima îmi bătea nebunește.

— Ce are rochia mea? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea fermă, deși lacrimile îmi stăteau în gât.

— Nu respectă codul vestimentar! Nu e potrivită pentru un eveniment atât de important. Știi bine că trebuia să porți ceva sobru, nu… așa ceva! a continuat directoarea, aruncând o privire dezaprobatoare spre florile care păreau să danseze pe material.

În jurul meu, colegii șușoteau. Unii râdeau pe sub mustață, alții mă priveau cu milă. Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat după Irina, cea mai bună prietenă a mea, dar ea era prinsă într-un grup și nu îndrăznea să se apropie. Am vrut să fug, să dispar, dar picioarele mi se încleiaseră de podea.

— Doamnă directoare, nu cred că e corect… am încercat să spun, dar m-a întrerupt brusc.

— Larisa, dacă nu te schimbi, nu poți participa la banchet. Regulile sunt reguli!

Am ieșit pe hol cu ochii în lacrimi. Mama mă aștepta la capătul coridorului, cu un zâmbet timid și ochi umezi. Știa cât de mult îmi dorisem să port rochia aceea. Era munca ei de luni de zile, cusută cu dragoste și speranță că voi străluci în acea noapte.

— Lasă-i, mami… Nu merită lacrimile tale, mi-a șoptit ea, strângându-mă în brațe.

Dar eu nu puteam să las. Nu era vorba doar despre o rochie. Era despre mine, despre cine sunt și despre cât de greu e să fii altfel într-un oraș mic din Moldova, unde toți se tem să iasă din tipare.

Am stat pe treptele liceului și am privit cum ceilalți intrau râzând, făcând poze, dansând sub lumini colorate. Eu eram afară, cu rochia mea cu flori și cu sufletul făcut bucăți. Telefonul vibra în geantă: „Îmi pare rău…”, „Nu pot face nimic…”, „Poate la anul…”. Mesaje de la colegi care nu aveau curajul să spună nimic față în față.

Tata a venit după noi cu mașina. Nu a spus nimic tot drumul spre casă. Doar când am ajuns în fața blocului, a oftat adânc:

— Larisa, să nu-ți fie rușine niciodată cu cine ești. Să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu ești destul de bună.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am plâns până dimineața, simțind că tot ce am construit în anii de liceu s-a năruit într-o clipă. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu acceptată: când am ales să citesc poezii la serbări și colegii râdeau de mine; când am refuzat să mă vopsesc ca toate fetele din clasă; când am venit la școală cu sandale vechi pentru că părinții mei nu-și permiteau altceva.

A doua zi, mama a venit la mine cu o cană de ceai și s-a așezat lângă pat.

— Larisa, știu că doare. Dar tu ai curajul pe care mulți nu-l au. Să fii tu însăți e cel mai greu lucru pe lumea asta.

Am început să scriu despre ce s-a întâmplat. Am postat povestea pe Facebook, cu o poză cu rochia mea cu flori. Nu mă așteptam la nimic. Dar mesajele au început să curgă: „Și eu am trecut prin asta…”, „Ești minunată!”, „Nu lăsa pe nimeni să te schimbe!”. Chiar și profesoara mea de română mi-a scris: „Larisa, ai arătat mai mult caracter decât toți adulții din sala aceea.”

Irina a venit la mine acasă peste două zile. Avea ochii roșii și vocea tremurată:

— Îmi pare rău că n-am făcut nimic atunci… Mi-a fost frică. Dar ai fost atât de curajoasă! Toată lumea vorbește despre tine acum.

Am zâmbit amar. Nu voiam faimă sau compasiune. Voiam doar să fiu acceptată.

S-au scurs săptămâni până când am reușit să merg din nou pe holurile liceului fără să simt privirile tuturor pe mine. Unii mă evitau, alții mă felicitau pe ascuns. Directoarea nu mi-a spus niciodată nimic. Dar am aflat că la următorul banchet au renunțat la codul vestimentar strict.

Acum, după ani, încă păstrez rochia aceea într-o cutie sub pat. O scot uneori și o privesc cu dragoste și tristețe. A fost simbolul luptei mele pentru acceptare și pentru dreptul de a fi eu însămi.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi cedat atunci? Dacă m-aș fi schimbat doar ca să fiu pe placul lor? Poate viața mea ar fi fost mai ușoară… Dar oare aș mai fi fost eu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită să lupți pentru cine ești chiar dacă doare atât de tare?