Rochia cu Flori și Oglinda Rușinii: Povestea Mea din Noaptea Balului

— Nu poți intra, Maria. Îmi pare rău, dar rochia ta nu respectă regulamentul. Vocea directoarei, doamna Popescu, răsuna tăios în holul liceului „Mihai Eminescu”, în timp ce privirile colegilor mei se întorceau spre mine ca niște sulițe. M-am uitat la rochia mea cu flori mari, colorate, pe care mama o cususe cu mâinile ei, și nu am înțeles ce era greșit. Era decentă, lungă până la genunchi, fără decolteu. Dar florile… florile erau prea îndrăznețe pentru gustul comisiei.

— Dar nu scrie nicăieri că nu am voie cu imprimeuri florale! am încercat să protestez, vocea tremurându-mi de emoție și furie.

— Regulamentul spune clar: ținută elegantă, fără imprimeuri stridente. Îmi pare rău, Maria. Trebuie să pleci acasă.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Prietena mea cea mai bună, Ioana, a încercat să vină spre mine, dar a fost oprită de profesoara de română.

— Las-o, Ioana! Nu te băga, că-ți strici și tu seara!

Am ieșit pe ușa liceului cu pași mici, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Afară ploua mărunt. M-am așezat pe bordură, sub lumina chioară a unui felinar, și am scos telefonul. Am format numărul Ioanei cu mâinile tremurânde.

— Ioana… nu pot să cred… m-au trimis acasă… pentru rochia asta…

— Maria, e nedrept! Rochia ta era superbă! Nu te lăsa doborâtă de niște reguli absurde! Vrei să vin la tine?

— Nu… nu vreau să-ți stric balul. Bucură-te tu pentru amândouă…

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, invizibilă și umilită. Toată munca mamei mele, toate visele mele despre acea noapte magică s-au spulberat într-o clipă. M-am gândit la tata, care lucra de dimineața până seara ca să-mi cumpere pantofii aceia albi. La mama, care a stat nopți întregi să coasă fiecare floare pe rochie.

Când am ajuns acasă, mama m-a privit lung. Nu a spus nimic la început. Doar mi-a luat fața între palme și mi-a șters lacrimile.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu m-au lăsat să intru… din cauza rochiei…

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știi ceva? Lumea asta e plină de oameni care nu văd decât alb sau negru. Dar tu ești culoare, Maria. Să nu te schimbi niciodată.

Tata a venit mai târziu acasă și a aflat povestea de la mama. S-a încruntat și a spus:

— Mâine merg eu la școală să vorbesc cu directoarea!

— Nu are rost, tată… Nu vreau scandal. Vreau doar să uit.

Dar nu am putut uita. Zilele următoare au fost un coșmar. Pe holuri se șușotea despre mine: „Uite-o pe aia cu rochia cu flori!” Unii râdeau, alții mă priveau cu milă. Profesoara de matematică mi-a spus într-o pauză:

— Data viitoare să respecți regulile, Maria. E spre binele tău.

Dar ce reguli? Cine decide ce e bine pentru mine?

Singura rază de lumină a venit de la verișoara mea, Ana. Ea era în clasa a douăsprezecea la alt liceu și avea balul peste o săptămână.

— Maria, vino cu mine la balul nostru! Nimeni nu o să-ți spună nimic despre rochie!

La început am refuzat. Mi-era teamă să nu pățesc la fel. Dar Ana a insistat:

— Hai să le arătăm că poți fi frumoasă și diferită!

Mama mi-a refăcut rochia — i-a mai adăugat câteva flori mici pe umeri și o panglică roz la talie. În seara balului Anei, am intrat în sala decorată cu baloane aurii și muzică tare. Nimeni nu s-a uitat ciudat la mine. Ba chiar două fete au venit să mă întrebe de unde am rochia.

— E cusută de mama mea… am spus timid.

— E superbă! a zis una dintre ele.

Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit văzută — nu judecată, ci admirată pentru cine sunt eu cu adevărat.

Când m-am întors acasă în acea noapte, mama mă aștepta trează.

— Cum a fost?

— A fost minunat… Am dansat, am râs… Nimeni nu mi-a spus nimic rău despre rochie.

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Vezi? Lumea e mare și plină de oameni care știu să vadă frumusețea dincolo de reguli.

Acum, după luni de zile, încă mă gândesc la acea noapte rușinoasă din parcarea liceului meu. Încerc să-i iert pe cei care m-au judecat și să merg mai departe cu capul sus. Dar mă întreb: câți adolescenți ca mine sunt răniți de reguli absurde? Câți dintre noi trebuie să-și ascundă culorile ca să fie acceptați? Oare când vom învăța să vedem frumusețea din fiecare om?