Rugăciunea care ne-a ținut împreună: Povestea unei familii încercate

— Nu mai pot, Maria, nu mai pot! vocea lui Sorin răsuna spart în liniștea apartamentului nostru din cartierul Titan. Era a treia noapte la rând când îl găseam gâfâind, cu fruntea udă de transpirație și ochii pierduți. M-am aplecat lângă el, i-am luat mâna și am simțit cum tremură. În acea clipă, am știut că nu mai e doar o răceală obișnuită.

— Hai să mergem la spital, i-am spus cu voce joasă, încercând să-mi ascund panica. Dar el a clătinat din cap, încăpățânat ca întotdeauna.

— Nu vreau să te las singură acasă, nici tu nu ești bine… Știu că ai febră și tu, Maria.

Avea dreptate. De câteva zile mă durea tot corpul, aveam frisoane și o oboseală care nu mă lăsa nici să mă ridic din pat. Dar nu puteam să-l las pe Sorin să sufere singur. Am sunat la ambulanță, iar când au venit paramedicii și l-au luat, am simțit că mi se rupe sufletul. Am rămas singură în apartament, cu pereții reci și tăcuți, și cu o teamă care mă strângea de gât.

În acea noapte, m-am pus în genunchi lângă pat și am început să mă rog. Nu mai făcusem asta de ani de zile. Nu știam ce să spun, doar plângeam și repetam: „Doamne, nu-mi lua omul!”

Zilele următoare au fost un coșmar. Sorin era internat la Matei Balș cu pneumonie severă, iar eu acasă, cu diagnosticul de gripă complicată. Mama mă suna din Bacău în fiecare zi:

— Maria, trebuie să ai credință! Roagă-te! Dumnezeu nu vă lasă!

Dar eu nu mai aveam putere nici să vorbesc. Mă simțeam ca o umbră prin casă, cu ochii pe telefon, așteptând vești de la doctori. Într-o seară, când mi s-a părut că nu mai am pentru ce lupta, am găsit pe noptieră o iconiță veche primită de la bunica mea. Am strâns-o la piept și am început să vorbesc cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost singurul care mă putea auzi.

— Doamne, dacă Tu exiști cu adevărat, ajută-l pe Sorin! Ajută-mă și pe mine să nu cedez!

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Sorin: „Sunt mai bine. Doctorul zice că răspund la tratament.” Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată că rugăciunea mea fusese ascultată.

Au trecut două săptămâni până când Sorin s-a întors acasă. Era slăbit, tras la față, dar zâmbea timid.

— Maria, știi ce m-a ținut acolo? Gândul că te rogi pentru mine.

Am izbucnit amândoi în plâns. Pentru prima dată după mulți ani, ne-am ținut în brațe fără să spunem nimic. În acele momente am simțit că suntem din nou o familie.

Dar încercările nu s-au terminat aici. Facturile se adunau pe masa din bucătărie, iar eu nu puteam merge la serviciu din cauza complicațiilor post-gripale. Sorin era în concediu medical și banii se terminau rapid. Într-o seară, după ce am făcut socoteala și am văzut că nu avem nici pentru medicamentele lui Sorin, m-am prăbușit pe podea și am început să urlu:

— De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce-am făcut să merităm atâta suferință?

Sorin a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Maria, hai să ne rugăm împreună. Poate nu găsim răspunsuri acum, dar poate găsim liniște.

Am aprins o lumânare și ne-am rugat amândoi. Nu pentru bani sau sănătate imediată, ci pentru puterea de a merge mai departe împreună.

A doua zi dimineață am găsit un plic în cutia poștală. Era de la vecina noastră bătrână, tanti Ileana: „Știu că treceți printr-o perioadă grea. Să nu vă pierdeți credința.” În plic erau 200 de lei. Am plâns din nou — dar de data asta de recunoștință.

Încet-încet ne-am revenit. Sorin s-a întors la muncă după două luni, iar eu am început să fac voluntariat la biserica din cartier. Am simțit că trebuie să dau mai departe ceea ce primisem: speranță.

Familia noastră s-a schimbat după acea perioadă. Ne certăm mai puțin pentru lucruri mărunte și ne rugăm împreună în fiecare seară. Am învățat că uneori viața te pune la pământ ca să-ți arate cât de puternic poți fi atunci când nu mai ai nimic altceva decât credința.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi își descoperă adevărata forță abia atunci când totul pare pierdut? Voi v-ați regăsit vreodată speranța în cele mai negre momente?