Să-mi las fiul să plece: O mamă între iubire și liniștea proprie

— Mamă, nu mai putem sta așa! Nu vezi că nu ne mai înțelegem?
Vlad ridică vocea, iar Irina, cu ochii în lacrimi, își strângea palmele pe genunchi. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca și cum ar fi vrut să ne despartă și ea. Mă uitam la ei, la copilul meu și la femeia pe care o alesese, și simțeam cum inima mi se rupe în două.

Nu mai știam de când nu mai dormisem o noapte întreagă. De când Vlad și Irina se mutaseră la mine, după ce el își pierduse serviciul și nu mai reușeau să plătească chiria, casa mea mică din cartierul Militari devenise un câmp de bătălie. Fiecare zi începea cu reproșuri și se termina cu suspine. Eu încercam să fiu de folos, să gătesc, să fac curat, să nu deranjez, dar orice făceam părea să-i irite.

În seara aceea, după ce Vlad trântise ușa bucătăriei și Irina se retrăsese în camera lor, am rămas singură la masă, cu capul în mâini. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu le puteam oferi mai mult, pentru că nu reușeam să-i împac, pentru că nu eram mama perfectă. Dar, mai ales, mă simțeam sufocată. Nu mai eram stăpână pe casa mea, pe viața mea.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și am așteptat să coboare. Vlad a venit primul, cu ochii umflați de nesomn.
— Vlad, trebuie să vorbim, am spus încet, cu vocea tremurândă.
El s-a așezat, fără să spună nimic.
— Nu mai pot, Vlad. Nu mai pot să trăiesc așa. Vă rog să vă căutați alt loc. Aveți nevoie de spațiul vostru, iar eu am nevoie de liniștea mea.

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina a intrat în bucătărie, a înțeles din priviri și a început să plângă. Vlad s-a ridicat brusc, a dat cu pumnul în masă și a ieșit din casă. Am rămas cu Irina, care m-a privit cu un amestec de furie și disperare.
— Nu vă pasă deloc de noi, nu-i așa?
— Ba da, Irina, dar nu mai pot. Am nevoie să respir.

Au trecut două săptămâni până au găsit o garsonieră la marginea orașului. În fiecare zi, mă uitam la ușa lor și mă rugam să nu mă urască. În ultima zi, Vlad a venit să-și ia ultimele lucruri. Nu m-a privit în ochi.
— Mamă, să știi că nu te voi ierta prea ușor.
— Poate într-o zi vei înțelege, Vlad.

După ce au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Mă plimbam din cameră în cameră, atingând lucrurile lor, simțind un gol imens. Mă întrebam dacă am făcut bine. Oare nu e datoria unei mame să-și pună mereu copilul pe primul loc? Dar eu nu mai puteam. Simțeam că mă pierd pe mine, că nu mai sunt decât o umbră.

Sora mea, Mariana, m-a sunat într-o seară.
— Tu ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi pentru alții la nesfârșit.
— Dar dacă Vlad nu mă va ierta niciodată? Dacă am pierdut totul?
— Dacă nu te iartă, înseamnă că nu a înțeles nimic din viață.

Zilele au trecut greu. Vlad nu mi-a mai dat niciun semn. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Suntem bine. Să nu vă faceți griji.” Am plâns mult. Mă simțeam vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată după mult timp, am dormit o noapte întreagă fără să mă trezesc la fiecare zgomot.

Într-o duminică, am ieșit la piață. O vecină, doamna Stanciu, m-a întrebat de Vlad. I-am spus adevărul, iar ea a dat din cap cu înțelegere.
— Și eu am trecut prin asta cu fata mea. Nu e ușor, dar trebuie să ne gândim și la noi, la bătrânețe.

Seara, am găsit pe masă o scrisoare de la Vlad. „Mamă, încă sunt supărat pe tine. Dar încep să înțeleg. Irina și cu mine ne certăm mai puțin. Poate că ai avut dreptate. Să ai grijă de tine.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile au fost altfel. Poate că nu sunt o mamă rea. Poate că, uneori, să te pui pe tine pe primul loc nu înseamnă să nu-ți iubești copilul.

Mă întreb: câte mame din România trăiesc aceeași poveste, dar nu au curajul să spună „ajunge”? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm liniștea până la capăt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?