Saltul în necunoscut: Povestea curajului pe podul de peste Dâmbovița

— Nu, nu te apropia! — am strigat, cu vocea tremurândă, către băiatul care se clătina periculos pe marginea podului Mihai Bravu. Era o dimineață de ianuarie, cu gerul mușcând din obraji și cu Dâmbovița acoperită de o pojghiță subțire de gheață. Mă grăbeam spre autobuzul pe care trebuia să-l conduc, dar imaginea copilului, cu geaca lui albastră și ochii mari, speriați, m-a oprit în loc. În jur, oamenii treceau grăbiți, cu privirile în pământ, ca și cum nu ar fi văzut nimic. Poate că și eu aș fi făcut la fel, dacă nu aș fi auzit acel țipăt scurt, ca o chemare disperată.

Într-o fracțiune de secundă, băiatul a alunecat și a căzut în apă. Fără să gândesc, am aruncat geanta pe trotuar și am sărit după el. Apa era îngrozitor de rece, mi-a tăiat respirația, dar l-am prins de braț și am încercat să-l trag la suprafață. Simțeam cum curentul mă trage în jos, cum hainele mi se lipesc de piele, cum fiecare secundă devine o luptă pentru viață. În jur, oamenii se adunaseră pe pod, unii strigau, alții filmau cu telefoanele. Am reușit, cu ultimele puteri, să-l împing spre mal, unde doi bărbați l-au tras afară. Eu am rămas agățat de marginea de beton, cu mâinile amorțite, până când cineva m-a ajutat să ies.

Ambulanța a venit repede. Băiatul, pe nume Rareș, tremura, dar era viu. Mama lui plângea și mă îmbrățișa, deși eu nu simțeam decât frig și o oboseală cumplită. Polițiștii m-au întrebat ce s-a întâmplat, iar eu abia am putut să le răspund. Totul părea ireal, ca un vis urât din care nu mă puteam trezi.

Când am ajuns acasă, soția mea, Ioana, m-a privit cu ochii mari, plini de lacrimi și furie. — Ești nebun? Puteai să mori! Ce ne făceam noi, eu și fetele, fără tine? — a izbucnit ea, trântind ușa de la bucătărie. Am încercat să-i explic că nu am avut de ales, că a fost un impuls, că nu puteam să stau și să privesc. Dar ea nu voia să audă. — Nu ești erou, ești inconștient! — mi-a spus, iar cuvintele ei m-au durut mai tare decât frigul apei.

Fetele mele, Ana și Maria, m-au privit cu admirație, dar și cu teamă. Ana, cea mare, mi-a spus: — Tata, ești cel mai curajos om pe care-l cunosc. Dar Maria, cea mică, a venit la mine în noaptea aceea și m-a întrebat, cu vocea stinsă: — O să mai sari și altă dată? Dacă nu te mai întorci?

Zilele care au urmat au fost un amestec de laude și reproșuri. Presa a scris despre mine, vecinii mă opreau pe stradă să mă felicite, dar acasă, liniștea era apăsătoare. Ioana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Într-o seară, am auzit-o plângând în baie. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns. M-am simțit vinovat, de parcă salvarea acelui copil ar fi fost o trădare față de familia mea.

Mama mea, bătrână și bolnavă, m-a sunat să-mi spună că e mândră de mine. — Așa te-am crescut, să nu întorci spatele nimănui la nevoie. Dar să ai grijă, băiete, că viața nu e ca în filme. — Am simțit în vocea ei o teamă pe care nu o mai auzisem niciodată.

La serviciu, colegii m-au privit altfel. Unii m-au bătut pe umăr, alții au făcut glume: — Uite-l pe Superman! — Dar am simțit și invidie, și neîncredere. Șoferii de autobuz nu sunt făcuți să fie eroi, ci să respecte traseul, să fie punctuali, să nu iasă în evidență. Șeful meu, domnul Rusu, m-a chemat la birou și mi-a spus, pe un ton grav: — Ai făcut un gest frumos, dar să nu uiți că ai o responsabilitate față de pasageri și față de familia ta. Nu vrem să te pierdem.

În fiecare noapte, visam apa rece, strigătele copilului, privirile oamenilor de pe pod. Mă trezeam transpirat, cu inima bătând nebunește. Ioana dormea cu spatele la mine. Încercam să-i spun că nu pot trăi cu gândul că aș fi putut salva pe cineva și nu am făcut-o, dar ea nu voia să audă. — Nu înțelegi, Sorin, nu ești singur pe lume! — mi-a spus într-o seară, cu ochii roșii de plâns. — Dacă pățeai ceva, ce ne făceam noi?

Am început să mă îndoiesc de mine. Oare am făcut bine? Oare curajul meu nu a fost, de fapt, o nebunie? Am riscat totul pentru un copil pe care nu-l cunoșteam. Dar dacă ar fi fost Ana sau Maria în locul lui Rareș? Aș fi vrut ca cineva să sară după ele, fără să stea pe gânduri.

Într-o zi, mama lui Rareș a venit la noi acasă, cu băiatul de mână. Mi-a adus o plăcintă și o scrisoare. — Nu am cuvinte să vă mulțumesc, domnule Sorin. Datorită dumneavoastră, băiatul meu trăiește. — Rareș s-a uitat la mine cu ochii lui mari și mi-a spus: — Mulțumesc, nene. O să fiu și eu curajos, ca dumneavoastră. Ioana a privit scena cu ochii în lacrimi, dar nu a spus nimic.

Au trecut luni de atunci. Viața a revenit, încet, la normal. Dar ceva s-a schimbat între mine și Ioana. Încă simt distanța dintre noi, ca o apă rece care nu se mai încălzește. Fetele au crescut, iar eu încerc să fiu un tată mai prezent, mai atent. Dar, uneori, mă uit la podul Mihai Bravu și mă întreb: dacă aș fi știut ce va urma, aș fi sărit?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi are un moment în care trebuie să aleagă între siguranță și curaj. Dar oare, ce ne face să riscăm totul pentru un necunoscut? Și, mai ales, cine suntem noi după ce am făcut-o?