Sâmbătă la supermarket: Când viața se răstoarnă într-o clipă

— Doamnă, vă rog să deschideți geanta!
Vocea casierei răsună tăios, tăind ca un cuțit liniștea din jurul casei de marcat. M-am oprit brusc, cu mâinile tremurânde pe coșul de cumpărături. În jurul meu, oamenii au început să se oprească, să privească, să șușotească. M-am simțit ca un animal prins în capcană, cu ochii tuturor ațintiți asupra mea.

— Nu am nimic în geantă, doar portofelul și medicamentele, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Dar casiera — o fată tânără, cu părul strâns într-o coadă — nu părea să mă audă. A apăsat un buton sub tejghea și a chemat pe cineva din pază.

— Doamnă, sistemul a semnalat că ați trecut cu un produs neplătit. Vă rog să cooperați!

Mi-au tremurat genunchii. Oamenii din spatele meu au început să murmure:

— Uite și la bătrâna asta…
— Nu-i rușine la vârsta ei?

M-am simțit mică, umilită, ca și cum toată viața mea s-ar fi redus la acest moment penibil. Am deschis geanta cu mâinile tremurânde. Un pachet de cafea era acolo, de care nu-mi aminteam să-l fi pus. Poate l-am uitat între celelalte cumpărături, poate l-am pus fără să-mi dau seama. Dar nu am vrut să fur!

— Vedeți? Nu am vrut… Nu știu cum a ajuns acolo…

Paznicul, un bărbat masiv cu privire rece, mi-a luat geanta și a început să cotrobăie prin ea. Oamenii se uitau la mine ca la o infractoare. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. O femeie mai tânără a șoptit:

— Săraca, poate are Alzheimer…

M-am simțit și mai rău. Nu eram nebună! Eram doar obosită, bolnavă, singură. De când a murit soțul meu, Ion, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile goale și reci. Copiii mei, Andreea și Vlad, sunt plecați în străinătate. Vorbim rar la telefon. Mă descurc singură cum pot.

— Chemăm poliția! a spus paznicul.

Am încercat să explic:

— Vă rog, nu am vrut… Am uitat… Sunt bolnavă…

Dar nimeni nu mă asculta. Oamenii făceau poze cu telefoanele. Simțeam că mă sufoc. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să cad acolo, între rafturile cu detergent și pâine feliată.

A venit poliția. Doi agenți tineri, serioși. M-au întrebat ce s-a întâmplat. Am încercat să le explic printre lacrimi că nu am vrut să fur nimic, că poate am uitat pachetul acolo din greșeală.

— Doamnă Maria Popescu? Aveți buletinul la dumneavoastră?

Am scos buletinul cu mâinile tremurânde. Unul dintre polițiști s-a uitat la mine cu milă.

— Mama mea are vârsta dumneavoastră… Știu că uneori oamenii mai uită…

Dar celălalt era neînduplecat:

— Trebuie să vă ducem la secție pentru declarații.

În acel moment am simțit că tot ce am construit în viața mea — respectul, demnitatea, munca de o viață — s-a prăbușit într-o clipită. Am început să plâng în hohote.

O doamnă din spatele meu s-a apropiat:

— Lăsați-o în pace! Se vede că e o greșeală! Nu vedeți că e bolnavă?

Dar nimeni nu asculta cu adevărat. Am fost condusă afară din supermarket sub privirile tuturor. Afară era frig și începea să plouă mărunt.

La secție am stat pe un scaun tare ore întregi. Am dat declarații, am semnat hârtii. Polițistul mai tânăr mi-a adus un pahar cu apă.

— Îmi pare rău, doamnă… Dar trebuie să respectăm procedura.

Când m-au lăsat să plec, era deja seară. Am ieșit în stradă și m-am simțit mai singură ca niciodată. Nimeni nu m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor să ajung acasă sau dacă sunt bine.

Acasă m-am prăbușit pe pat și am plâns până târziu în noapte. Mi-am sunat fiica, Andreea.

— Mamă, cum ai putut? De ce nu ești mai atentă?
Vocea ei era obosită și grăbită.

— Nu știu… Nu știu ce s-a întâmplat…
Am simțit că nici ea nu mă crede pe deplin.

A doua zi nu am avut curaj să ies din casă. Mi-era teamă că mă va recunoaște cineva pe stradă, că voi fi „bătrâna care fură din supermarket”.

De atunci nu mai merg singură la cumpărături. Vecina mea, doamna Stancu, mă ajută uneori. Dar rușinea a rămas acolo, ca o pată care nu se mai spală.

M-am întrebat de multe ori: cât valorează demnitatea unui om când toți ceilalți te judecă fără să te cunoască? Cât de ușor e să uiți că bătrânii au fost cândva tineri și puternici? Poate că într-o zi societatea noastră va învăța să asculte înainte să condamne.

Oare voi mai avea vreodată curajul să privesc oamenii în ochi fără teamă? Sau rămânem pentru totdeauna prizonierii unei greșeli nevinovate?