Sângele nu e întotdeauna apă: Povestea unei trădări în familie

— Larisa, unde ai pus portofelul meu? Nu-l găsesc nicăieri!
Vocea mea răsuna prin apartamentul mic din cartierul Titan, cu o notă de disperare pe care încercam să o ascund. Larisa, verișoara mea, stătea la masa din bucătărie și-și sorbea cafeaua cu o liniște care mă irita.

— Nu știu, Roxana. Poate l-ai uitat la serviciu, mi-a răspuns fără să mă privească.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era prima dată când îmi dispăreau bani sau lucruri mici, dar mereu găseam o explicație: poate am uitat eu, poate a venit cineva în vizită. Dar de data asta, ceva nu se lega. Am privit-o pe Larisa, cu părul ei blond prins neglijent și ochii verzi care evitau ai mei. Am simțit un gol în stomac.

Totul a început cu șase luni în urmă, când Larisa m-a sunat plângând. Soțul ei o părăsise, pierduse apartamentul și nu mai avea unde să se ducă. Am crescut împreună ca două surori, iar mama mereu spunea că sângele apă nu se face. Cum aș fi putut s-o las pe drumuri? Am primit-o cu brațele deschise, i-am oferit camera de oaspeți și am încercat să-i alin durerea.

Primele săptămâni au fost ca un pansament peste rănile ei. Stăteam nopți întregi la povești, plângeam împreună și visam la zile mai bune. Dar încet-încet, am început să observ schimbări. Larisa devenea tot mai retrasă, ieșea des fără să spună unde merge și primea telefoane ciudate la ore târzii. Am pus totul pe seama depresiei.

Într-o seară, când m-am întors mai devreme de la serviciu, am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele. S-a speriat când m-a văzut și a inventat rapid o scuză: căutam un pix! Am râs amândouă, dar râsul ei era fals, iar mie mi-a rămas un nod în gât.

Apoi au început să dispară bani din portofel, bijuterii vechi de familie și chiar câteva haine scumpe. M-am certat cu mine însămi zile întregi: „Nu poate fi Larisa! Poate femeia de serviciu? Poate am uitat eu unde le-am pus?” Dar suspiciunea creștea ca o umbră între noi.

Într-o zi, după ce am găsit portofelul golit sub patul ei, n-am mai putut să tac.

— Larisa, trebuie să vorbim serios. Mi-au dispărut bani și lucruri din casă. Te rog, spune-mi adevărul!

S-a uitat la mine cu ochii în lacrimi și pentru prima dată am văzut frica adevărată pe chipul ei.

— Roxana… n-am vrut să ajung aici. Am datorii mari la niște oameni periculoși. Am crezut că dacă iau puțin, o să pot pune la loc… Dar totul a scăpat de sub control.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu știam dacă să țip sau să plâng. M-am așezat pe scaun și am început să tremur.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să mă minți?

— Mi-a fost rușine… Tu mereu ai fost puternică, ai avut tot ce ți-ai dorit. Eu… eu nu sunt ca tine.

Timp de câteva minute am stat amândouă în tăcere. Simțeam cum întreaga mea copilărie se destramă în fața ochilor mei. Toate serile petrecute împreună la bunici, toate promisiunile că vom fi mereu una pentru cealaltă – toate păreau minciuni acum.

Am sunat-o pe mama. Vocea ei tremura când i-am povestit totul.

— Roxana, știu că doare… dar nu uita că Larisa e familie. Ajut-o dacă poți, dar nu te sacrifica pe tine însăți.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am plimbat prin casă ca o umbră, încercând să găsesc răspunsuri. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem? Oare bunătatea mea fusese naivitate? Sau poate vina era împărțită?

A doua zi i-am spus Larisei că trebuie să plece. Nu puteam trăi cu frica și neîncrederea în propria casă. A plâns mult și mi-a cerut iertare de zeci de ori.

— Roxana, nu vreau să te pierd! Ești singura mea familie adevărată!

— Și tu ai fost pentru mine… Dar uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect.

Au trecut luni de atunci. Larisa s-a mutat la o prietenă și a început să lucreze într-un magazin alimentar. Mi-a trimis câteva mesaje în care își cerea iertare și promitea că va returna tot ce a luat. O parte din bani mi i-a dat deja înapoi, dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat încă.

M-am întrebat de nenumărate ori dacă am făcut bine sau rău. Oare ar fi trebuit să lupt mai mult pentru ea? Să-i ofer încă o șansă? Sau poate uneori trebuie să ne protejăm pe noi înșine chiar și de cei dragi?

Astăzi stau singură la masa din bucătărie și privesc spre ușa camerei unde a locuit Larisa. Încerc să-mi găsesc liniștea și curajul de a ierta – pe ea pentru slăbiciunea ei și pe mine pentru naivitatea mea.

Oare sângele chiar nu e întotdeauna apă? Sau poate tocmai durerea ne arată cât de mult contează familia? Voi ce ați fi făcut în locul meu?