Scrisoarea care mi-a schimbat bătrânețea: Povestea mea și a Mariei
— Uite, Ilie, iar a căzut tencuiala de pe colțul casei, mi-a spus Maria cu vocea stinsă, privind pe geam la peretele scorojit. M-am ridicat greu din fotoliu, cu genunchii scârțâind ca balamalele vechi ale ușii de la intrare. De câteva luni, casa noastră părea să se destrame odată cu noi. Pensia abia ne ajungea pentru medicamente și mâncare, iar reparațiile rămâneau mereu pe lista de „poate la anul”.
În dimineața aceea friguroasă de noiembrie, am găsit în cutia poștală o hârtie împăturită. Pe ea, cu litere mari și apăsate, cineva scrisese: „Vă bateți joc de cartier! Casa voastră e o rușine pentru noi toți. Dacă nu sunteți în stare să o îngrijiți, poate ar fi mai bine să vă mutați!”
Am simțit cum mi se strânge inima. Maria a citit și ea scrisoarea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. — Ilie, ce-am făcut să merităm asta? Noi n-am deranjat pe nimeni niciodată…
M-am simțit mic și neputincios. Am stat toată ziua în tăcere, evitând privirea Mariei. Seara, la masă, am încercat să glumesc: — Poate că ar trebui să punem flori de plastic la geamuri, să nu mai pară totul atât de trist… Dar nici eu nu am crezut ce spun.
A doua zi, am găsit-o pe vecina noastră, doamna Stanciu, uitându-se lung la casă. — Ilie, am auzit ce s-a întâmplat… Nu vă supărați, dar lumea vorbește. Unii spun că nu vă mai pasă…
— Nu e vorba că nu ne pasă, doamnă Stanciu. Pur și simplu nu mai putem…
Seara, Maria a început să plângă în șoaptă. — Mi-e rușine să mai ies din casă. Parcă toți mă privesc altfel acum…
Am încercat să o liniștesc, dar adevărul era că și eu simțeam același lucru. Mă uitam la mâinile mele noduroase și mă gândeam la anii când ridicam singur acoperișul sau vopseam gardul. Acum abia puteam ține o cană cu ceai.
În zilele următoare, am observat că lumea ne ocolea privirea pe stradă. Unii șușoteau când treceam pe lângă ei. Am început să ies tot mai rar din curte.
Într-o după-amiază, nepotul nostru Vlad a venit în vizită. A găsit scrisoarea pe masă și a citit-o fără să spună nimic. Apoi a scos telefonul și a făcut o poză.
— Ce faci, Vlad? l-am întrebat.
— O postez pe Facebook. Să vadă lumea cum se poartă unii cu voi!
— Nu vrem scandal…
— Nu e scandal, bunicule. E adevărul!
Nu am crezut că va ieși ceva din asta. Dar peste două zile, Vlad a venit cu ochii mari: — Bunicule, povestea voastră s-a răspândit! Oamenii comentează, vă susțin! Unii întreabă cum pot ajuta.
Nu mi-a venit să cred. În aceeași seară, a sunat cineva la poartă. Era domnul Popescu de la blocul din față.
— Ilie, am citit ce s-a întâmplat. Am vorbit cu niște vecini și vrem să vă ajutăm să reparați casa. Nu e drept ce vi s-a făcut!
A doua zi dimineață, curtea era plină de oameni: tineri cu găleți de vopsea, bătrâni cu unelte vechi, copii care alergau printre picioarele lor. Cineva adusese gogoși calde și ceai.
Maria plângea de emoție: — Nu-mi vine să cred… Oamenii chiar ne ajută!
În câteva zile, casa noastră a prins culoare. Gardul a fost vopsit într-un verde vesel, iar la ferestre au apărut jardiniere cu flori adevărate. Cineva a adus chiar și o bancă nouă pentru curte.
Într-o seară, după ce toată lumea plecase, am stat cu Maria pe bancă și am privit casa luminată de apus.
— Ilie, crezi că merităm atâta bunătate?
— Poate că da… Poate că oamenii au nevoie uneori doar de un motiv ca să fie buni.
Totuși, în sufletul meu rămânea o întrebare: cine ne trimisese scrisoarea? De ce atâta răutate? Într-o zi l-am întâlnit pe domnul Ionescu, vecinul nostru mai tânăr.
— Ilie… Vreau să-ți spun ceva. Eu am scris scrisoarea. Mi-a părut rău imediat după ce am pus-o în cutie… Eram supărat pe viață și am vrut să mă răzbun pe cineva. Îmi pare rău!
L-am privit lung. Voiam să-l cert, dar nu mai aveam putere pentru ură.
— Să știi că răutatea ta ne-a adus mult bine până la urmă… Poate că uneori trebuie să trecem prin necazuri ca să vedem cât de mult contează oamenii din jur.
Acum stau pe banca din curte și mă gândesc: oare câți dintre noi judecăm fără să știm povestea celuilalt? Oare cât de greu e să întinzi o mână în loc să arunci o piatră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?