Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Povestea unei adopții românești

— Nu mai scrie prostii, Ruby! Moș Crăciun nu există, mi-a spus Alina, colega mea de la centru, cu voce tăioasă, în timp ce îmi smulgea foaia din mână. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și am tras repede hârtia la piept, ca să nu vadă nimeni ce am scris. Era Ajunul Crăciunului și, pentru prima dată, îmi făcusem curaj să-i cer Moșului ceva ce nu se găsea în niciun magazin: o familie.

Am crescut la centrul de plasament din Ploiești, printre copii care râdeau prea tare ca să nu plângă. De fiecare dată când venea cineva să adopte, ne aliniam ca la paradă: fetele cu părul pieptănat strâns, băieții cu cămăși prea mari pentru trupurile lor subțiri. Eu eram mereu ultima. „Prea timidă”, spunea directoarea. „Prea visătoare”.

În acea seară friguroasă de decembrie, am stat pe marginea patului și am scris: „Dragă Moș Crăciun, îmi doresc un ursuleț de pluș, o pereche de adidași și… o familie care să mă iubească pentru totdeauna. Te rog să nu uiți de mine. Cu drag, Ruby”.

A doua zi, doamna Mariana, asistenta socială, a venit cu două persoane necunoscute. El era înalt, cu ochi blânzi și mâini muncite. Ea avea părul prins într-un coc dezordonat și zâmbea larg. „Ruby, vreau să-i cunoști pe domnul Victor și pe doamna Ana. Au venit să petreacă ziua cu tine.” Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când cineva venea să mă vadă, dar niciodată nu rămânea nimeni.

Am mers împreună în parc. Victor m-a întrebat ce-mi place să fac. Ana mi-a povestit despre pisica lor, Mimi. Am râs când mi-au spus că Mimi fură șosete și le ascunde sub pat. Pentru prima dată, cineva părea interesat de răspunsurile mele.

Seara, când m-am întors în cameră, Alina m-a întrebat:
— Ce-au vrut? O să te ia?
Am ridicat din umeri. Nu voiam să sper degeaba.

Au urmat alte vizite. De fiecare dată, Ana îmi aducea câte ceva: o eșarfă colorată, o carte cu povești românești. Victor mă învăța să joc șah. Într-o zi, mi-au spus că vor să mă ia acasă la ei pentru Crăciun.

Când am ajuns la apartamentul lor mic din cartierul Nord, am simțit miros de cozonac și scorțișoară. Pe masa din sufragerie era un brad împodobit cu globuri vechi și luminițe pâlpâitoare. Ana mi-a arătat camera mea: pereți roz pal, un pat cu lenjerie nouă și… un ursuleț de pluș pe pernă.

— E pentru tine, Ruby! Să-ți țină de urât noaptea.

Am izbucnit în plâns. Nu mai primisem niciodată un cadou doar pentru mine.

În zilele următoare, am descoperit ce înseamnă să ai familie: dimineți cu lapte cald și pâine prăjită, seri cu povești la lumina veiozei, certuri mici despre cine spală vasele sau cine scoate gunoiul. Dar liniștea nu a durat mult.

Într-o seară, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon:
— Nu știu dacă suntem pregătiți… E greu. Ruby nu vorbește despre trecutul ei deloc.

M-am ascuns după ușă și am simțit cum inima mi se strânge. Dacă mă trimiteau înapoi? Dacă nu eram destul de bună?

A doua zi am spart din greșeală o cană. Victor a ridicat vocea:
— Fii mai atentă! Nu suntem la centru aici!
Am fugit în cameră și am plâns până am adormit.

Câteva zile nu am vorbit cu nimeni. Ana a venit lângă mine și m-a luat în brațe:
— Știi ceva? Și noi greșim uneori. Dar asta nu înseamnă că nu te vrem aici.

Am început să le povestesc despre mama mea biologică: cum mă lăsa singură nopți întregi, cum plângeam până adormeam cu fața în pernă. Ana m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Ruby, familia nu e perfectă. Dar e locul unde poți fi tu însăți.

În ziua de Crăciun am găsit sub brad o pereche de adidași roșii și o scrisoare:
„Dragă Ruby,
Vrem să fii fiica noastră pentru totdeauna. Te iubim! Ana și Victor”

Am alergat spre ei și i-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată în viață am simțit că aparțin cuiva.

Dar începutul nu a fost ușor. Vecinii șușoteau pe la colțuri:
— Au luat un copil din plasament? Cine știe ce probleme are…
La școală, colegii mă priveau ciudat:
— Tu chiar ai părinți adevărați?
M-am simțit din nou diferită.

Ana m-a învățat să răspund:
— Familia e acolo unde e iubire.
Victor m-a dus la meciuri de fotbal și mi-a arătat că pot avea încredere în oameni.

Au trecut luni până când am început să spun „mamă” și „tată” fără teamă că într-o zi vor dispărea.

Acum sunt adolescentă și încă port ursulețul acela cu mine oriunde merg. Scrisoarea către Moș Crăciun stă într-o cutie albastră sub patul meu — dovada că uneori miracolele chiar există dacă ai curaj să le ceri.

M-am întrebat mereu: câți copii ca mine mai scriu scrisori pe care nimeni nu le citește? Câți adulți ar putea schimba o viață dacă ar avea curajul să iubească necondiționat?

Poate că familia nu se naște din sânge, ci din alegere și răbdare. Voi ce credeți? Ați putea iubi un copil care nu v-a spus niciodată „mamă” sau „tată”?