Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: Povestea unei despărțiri neașteptate și a regăsirii de sine

— Ce-i asta, Mihai? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând în mână hârtia mototolită pe care o găsisem pe masa din bucătărie. El nu s-a uitat la mine. S-a ridicat încet de pe scaun, și-a tras geaca pe umeri și a spus doar atât: — E mai bine așa, Maria. Nu mai putem continua.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Într-o clipă, tot ce știam despre viața mea s-a prăbușit. Scrisoarea era scurtă, rece, ca o sentință: „Maria, nu mai pot. Vreau divorț. Nu e vina ta, dar nu mai simt nimic.” Am citit-o de zeci de ori, sperând să găsesc o urmă de regret sau o explicație. Dar nu era nimic. Doar gol.

În următoarele zile am trăit ca într-un vis urât. Mama mă suna din oră în oră: — Ce-ai de gând să faci? Nu poți să-l lași să plece așa! Tata, în schimb, tăcea apăsat, dar îl simțeam cum mă judecă din priviri la fiecare masă în familie. Fratele meu, Radu, a venit într-o seară cu două beri și a zis: — Hai să bem una pentru bărbații care nu știu ce vor! Am râs amar, dar lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri.

Mihai a plecat după două zile. Și-a luat câteva haine și a trântit ușa fără să privească înapoi. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Militari, cu pereții plini de poze din vacanțe și rafturile încă pline cu cărțile lui preferate. Mirosea a cafeaua lui și a parfumului pe care îl folosea dimineața. M-am prăbușit pe podea și am urlat în pernă până am rămas fără glas.

Seara următoare, mama a venit hotărâtă: — Maria, trebuie să mergi la biserică! Poate te ajută Dumnezeu să-l aduci înapoi. Am refuzat. Nu voiam să mă rog pentru ceva ce nu mai putea fi reparat. În schimb, am început să scriu. Zeci de pagini cu furie, cuvinte grele, amintiri frumoase și întrebări fără răspuns. De ce? De ce eu? Ce-am făcut greșit?

La serviciu, colegele șușoteau pe la colțuri. — Ai auzit? Maria e singură acum… Săraca! Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea în birou: — Dacă ai nevoie de timp liber… știi că poți conta pe mine. Am refuzat politicos. Nu voiam milă.

Într-o zi, la două săptămâni după plecarea lui Mihai, am găsit o fotografie veche cu noi doi la mare, râzând cu gura până la urechi. Am simțit un val de furie: cum a putut să arunce totul la gunoi? Atunci am decis că nu voi fi victima poveștii mele. Am început să ies din casă, să merg la sală, să mă văd cu prietenele mele vechi – Irina și Simona – pe care le neglijasem ani de zile.

— Maria, trebuie să te gândești la tine! mi-a spus Irina într-o seară la o terasă din centru. — Ai uitat cine ești! Simona a completat: — Poate e timpul să faci ceva doar pentru tine.

Am început să merg la cursuri de pictură, ceva ce visam din liceu dar nu avusesem niciodată curajul sau timpul să încerc. Acolo l-am cunoscut pe Vlad, un bărbat tăcut, cu ochi blânzi și mâini pline de vopsea. Nu era nimic romantic între noi – cel puțin nu atunci – dar discuțiile cu el m-au ajutat să văd lumea altfel.

Între timp, familia mea nu se împăca deloc cu situația. Mama insista: — Trebuie să vorbești cu el! Să-l rogi să se întoarcă! Tata era tot mai distant și rece: — O femeie divorțată nu e bine văzută la noi în sat… Radu însă m-a susținut mereu: — Lasă-i pe toți! Fii tu însăți!

Într-o zi, Mihai m-a sunat. Vocea lui era străină: — Trebuie să ne vedem să semnăm actele… Am acceptat fără să clipesc. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din apropiere de Piața Unirii. El era palid și obosit. — Îmi pare rău, Maria… Dar nu mai pot trăi o minciună.

— Ce minciună? am întrebat printre dinți.

— Nu te mai iubesc de mult timp… Dar mi-a fost frică să-ți spun.

Atunci am simțit că totul se rupe definitiv între noi. Nu mai era nimic de salvat.

După divorț, mama a refuzat să vorbească cu mine o vreme. Tata m-a privit ca pe o străină la masa de Crăciun. Doar Radu mi-a trimis un mesaj: „Ești cea mai tare soră!”

Cu timpul, am început să mă simt liberă. Am pictat tot mai mult, am ieșit în oraș, am râs din nou cu poftă. Vlad a devenit un prieten apropiat și m-a învățat că viața nu se termină când cineva pleacă din ea.

Într-o seară târzie, privind orașul luminat de la fereastra apartamentului meu gol, mi-am dat seama că nu mai sunt aceeași femeie care plângea disperată în bucătărie. Sunt Maria – femeia care a supraviețuit unei trădări și s-a regăsit pe sine.

Mă întreb uneori: cât de mult ne definește ceea ce pierdem? Sau poate adevărata noastră putere stă tocmai în felul în care ne reconstruim după ce totul s-a năruit? Voi ce credeți?