Secretele care mi-au sfâșiat familia – Mărturia unei femei din România

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând. Mă uitam la el, încercând să-mi dau seama dacă e doar o altă ceartă sau ceva mult mai grav.

— Ce minciună, Vlad? Ce-ai mai făcut? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum inima îmi bate nebunește.

A ezitat o clipă. Ochii lui fugeau de ai mei, iar în aer plutea ceva greu, apăsător. — Mama… și cu mine… Ți-am ascuns ceva. De ani de zile. Nu e vina ta că nu putem avea copii.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Ani la rând am fost acuzată că nu pot să-i dau un nepot soacrei mele, că nu sunt „femeie întreagă”. Am înghițit umilințe, priviri tăioase, șoapte pe la colțuri. M-am dus la medici, am făcut analize peste analize, am plâns nopți întregi în baie, ascunsă de el, ca să nu-l fac să sufere.

— Ce vrei să spui? — am șoptit, aproape fără glas.

— Eu sunt cel infertil. Știu de la 27 de ani. Mama a zis să nu-ți spunem, că te pierdem. Că o să pleci. Am tăcut. Am lăsat să creadă toți că tu ești de vină… — vocea i s-a frânt.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu mâinile strânse pe balustradă, privind blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. În capul meu răsunau toate vorbele soacrei: „Nu ești bună de nimic”, „Fetele adevărate fac copii”, „Vlad merita mai mult”.

M-am întors în casă și l-am privit lung pe Vlad. — Și tu ai stat și m-ai lăsat să fiu umilită? Ani de zile?

A dat din cap rușinat. — Mi-a fost frică. Mama… a zis că tu ești puternică și o să treci peste. Că așa e viața.

— Puternică? — am izbucnit. — Puternică să fiu țap ispășitor pentru rușinea voastră? Să mă urască toată lumea pentru ceva ce nu am făcut?

A tăcut. În ochii lui am văzut pentru prima dată regret sincer. Dar era prea târziu.

În zilele următoare, casa noastră a devenit un câmp de luptă tăcut. Soacra venea zilnic, ca să „mă ajute”, dar de fapt doar supraveghea fiecare mișcare a mea. Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Ilinca nu știe să țină un bărbat lângă ea. Dacă era fată bună, făcea copil până acum.

Am intrat în cameră și i-am spus răspicat:

— Știu adevărul. Știu tot.

A încremenit. S-a uitat la mine cu ură și dispreț.

— Și ce dacă? Tot tu ești de vină! Dacă nu-l stresai atâta cu dorința ta de copil, poate nu ajungea aici!

Atunci am simțit că nu mai pot. Mi-am făcut bagajele într-o noapte și am plecat la sora mea, Ana, în București. Ea m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi.

— Ilinca, trebuia să-mi spui! Cum ai putut să duci singură tot chinul ăsta?

— Am crezut că dacă iubesc destul, totul se va rezolva… Dar iubirea nu repară minciuna.

Lunile au trecut greu. Am încercat să-mi găsesc un rost: mi-am luat un job nou la o librărie micuță din centru, unde oamenii veneau mai mult pentru liniște decât pentru cărți. În fiecare zi vedeam mame cu copii de mână și simțeam un gol imens în suflet.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit la librărie. Era ud leoarcă și avea ochii roșii.

— Ilinca, te rog… Îmi pare rău! Hai acasă!

— Acasă? Unde? În casa unde am fost mințită și umilită?

— O să-i spun mamei să nu mai vină! O să mergem la terapie! Fac orice!

L-am privit lung. Pentru prima dată, nu mai simțeam nimic pentru el. Doar oboseală.

— Vlad, nu poți repara totul cu „îmi pare rău”. Ai ales-o pe mama ta în locul meu. Ai ales minciuna în locul adevărului. Eu nu mai pot trăi așa.

A plecat fără să spună nimic. Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am simțit mai ușoară.

Viața fără Vlad a fost grea la început. Oamenii vorbeau: „S-a despărțit pentru că nu putea face copii”, „Săraca Ilinca, cine o mai ia acum?”. Dar Ana mi-a fost alături mereu.

Într-o zi, o clientă mai în vârstă a venit la librărie și mi-a spus:

— Draga mea, uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Am zâmbit trist și i-am mulțumit.

Acum stau singură în garsoniera mea micuță din București și mă gândesc: oare mai pot avea vreodată încredere în cineva? Oare cât de mult rău poate face o minciună spusă „pentru binele familiei”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?