Secretul din oala sub presiune

— George, nu mai am chef să deschid niciun cadou, serios! Am obosit, zău, spuse Bianca, trântindu-se pe canapea, cu voalul încă prins în păr.

Eu, cu papionul strâmb și ochii încă roșii de la atâtea emoții, mă uitam la masa plină de cutii colorate, pungi cu funde și sticle goale de șampanie. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru mic din București mirosea a flori ofilite și prăjituri uitate pe farfurii.

— Hai, iubito, doar unul mai deschidem. Uite, pe ăsta scrie „Cu dragoste, bunica Ileana”.

Bianca a oftat teatral, dar s-a ridicat să mă ajute. Am desfăcut hârtia groasă, cu model vechi, și am scos o oală sub presiune. Era veche, emailată, cu mânerul ciobit. Am râs amândoi.

— Ce vrea bunica ta să ne spună? Să gătim mai mult acasă?

Am ridicat capacul și am simțit cum mi se strânge stomacul. În interior era un plic galben, legat cu sfoară. Pe el scria „Pentru George. Să nu citești decât după ce te însori.”

Bianca s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Deschide-l! Ce poate fi?

Am rupt sfoara cu mâinile tremurânde. În plic era o scrisoare lungă și o fotografie veche, sepia. Am început să citesc cu voce tare:

„Dragul meu George,

Dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns bărbat. Poate că e timpul să afli adevărul despre familia noastră…”

Mi s-a tăiat respirația. Bunica povestea cum, în anii ’80, pe vremea comunismului, bunicul meu nu a murit într-un accident de muncă, așa cum mi s-a spus mereu. De fapt, fusese arestat pentru că încercase să fugă din țară cu o altă femeie. Bunica îl iertase public, dar în sufletul ei nu-l iertase niciodată.

— George… ești bine? m-a întrebat Bianca încet.

Nu știam ce să spun. Imaginea bunicului meu erou se prăbușea în fața ochilor mei. Fotografia din plic îi arăta pe bunicul și pe femeia aceea necunoscută, ținându-se de mână pe un peron de gară.

— Toată viața am trăit cu minciuna asta… Am urât-o pe bunica pentru cât de rece era cu mine uneori. Dar acum… acum înțeleg.

Bianca m-a luat în brațe. Simțeam cum mi se rupe ceva în piept.

— Ce vrei să faci?

— Nu știu… Să-i spun mamei? Să mă prefac că n-am aflat nimic?

În zilele următoare, nu am mai vorbit despre asta. Bianca încerca să mă facă să râd, dar eu eram absent. La serviciu nu mă puteam concentra. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă suntem bine ca proaspăt căsătoriți. Mă simțeam vinovat că îi ascund ceva atât de mare.

Într-o seară, după ce Bianca a adormit, am sunat-o pe mama.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva despre tataie.

A urmat o tăcere lungă.

— Știam că într-o zi o să afli… Dar nu era treaba ta să porți povara asta, George.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— De ce nu mi-ați spus niciodată adevărul?

— Pentru că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna. Și pentru că bunica ta a vrut să te protejeze.

Am închis telefonul și am plâns ca un copil. Bianca s-a trezit și m-a găsit în bucătărie, lângă oala sub presiune.

— Nu poți schimba trecutul, George. Dar poți alege ce fel de bărbat vrei să fii tu.

Am privit-o lung. Avea dreptate. Poate că secretul bunicii nu era doar despre trădare și rușine. Era despre iertare și curajul de a merge mai departe.

În duminica următoare am mers la cimitir cu Bianca și mama. Am pus fotografia pe mormântul bunicului și am aprins o lumânare.

— Te iert, tataie. Și pe tine te iert, bunico.

Pe drumul spre casă, Bianca mi-a strâns mâna:

— Acum începe viața noastră adevărată.

M-am uitat la ea și am zâmbit printre lacrimi. M-am întrebat atunci: Oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Și cât de mult ne definesc ele viitorul? Poate că adevărul doare… dar oare nu merită întotdeauna spus?