Secretul sângelui: Lecția de biologie care mi-a destrămat familia

— Nu se poate, mamă! Cum adică nu se potrivește grupa mea de sânge cu a voastră? Am țipat, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei, în timp ce tata privea în gol, iar mama își frământa mâinile, încercând să găsească un răspuns pe care nici ea nu-l avea. Era o după-amiază obișnuită de marți, când am venit acasă cu testul de la biologie. Profesoara ne ceruse să aflăm grupa de sânge a părinților și să explicăm moștenirea genetică. O temă banală, credeam eu. Dar când am comparat rezultatele, ceva nu se lega.

— Ești sigură că ai făcut bine testul? m-a întrebat mama, cu vocea tremurândă.

— L-am făcut la laborator, nu la școală! Nu se poate să fie greșit!

Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am rămas doar eu și mama, două femei despărțite de un adevăr pe care niciuna nu voia să-l rostească. Am simțit cum lumea mea începe să se clatine. Toată copilăria mea, toate amintirile cu vacanțele la bunici, cu serile în care stăteam la povești, toate păreau acum să nu mai aibă nicio greutate. Cine sunt eu, dacă nu sunt a lor?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am închis în cameră și am plâns până la epuizare. Îmi aminteam de fiecare ceartă cu părinții, de fiecare îmbrățișare, de fiecare dată când mama mă certa că nu-mi fac temele sau când tata mă lua la pescuit pe malul Oltului. M-am întrebat dacă toate astea au fost doar o minciună frumos ambalată.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. Tata nu era acasă.

— Trebuie să vorbim, Irina, mi-a spus ea încet.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am așezat la masă și am așteptat verdictul.

— Când aveai doar câteva luni, am trecut printr-o perioadă foarte grea… Tata tău era plecat la muncă în Italia și eu… eu am făcut o greșeală. Nu știu cum să-ți spun altfel. Nu știu cine este tatăl tău biologic.

Cuvintele ei au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu. Am simțit că mă sufoc.

— Deci… tata nu e tata?

— El te-a crescut ca pe fiica lui. Te iubește ca pe copilul lui. Pentru el nu contează sângele.

Dar pentru mine conta. Toată viața m-am simțit diferită, dar n-am știut niciodată de ce. Acum aveam un răspuns, dar era un răspuns care mă durea mai tare decât orice întrebare.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Tata nu vorbea cu nimeni, iar mama încerca să-și continue rutina ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu eram prinsă între furie și vinovăție. Îmi doream să fug, să dispar, să nu mai simt nimic.

Prietenii mei nu știau nimic. La școală încercam să par normală, dar simțeam privirile colegilor care parcă știau totul. Într-o zi, Ana, cea mai bună prietenă a mea, m-a tras deoparte.

— Ce-ai pățit? Nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ana m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Sângele nu te face familie. Dragostea te face.

Dar eu nu puteam să cred asta atunci. Eram prea rănită.

După o săptămână, tata s-a întors acasă și m-a chemat la el în cameră.

— Irina, știu că e greu pentru tine. E greu și pentru mine. Dar vreau să știi că te iubesc la fel ca înainte. Poate chiar mai mult acum, pentru că știu cât suferi.

L-am privit în ochi și am văzut lacrimi pe obrajii lui aspri.

— Nu vreau să te pierd, tata…

— N-ai cum să mă pierzi. Sunt aici pentru tine.

Am plâns amândoi mult timp în tăcere. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Au trecut luni până când am reușit să accept adevărul. Am început să caut răspunsuri despre cine ar putea fi tatăl meu biologic, dar mama nu-și amintea decât vag perioada aceea. Am mers la consiliere psihologică împreună cu părinții mei și am învățat să ne iertăm unii pe alții.

Familia noastră nu mai e la fel ca înainte. Sunt zile când încă mă întreb cine sunt cu adevărat și dacă sângele chiar contează atât de mult. Dar am învățat că dragostea poate vindeca răni adânci și că uneori adevărul doare mai tare decât orice minciună.

Mă uit acum la părinții mei și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne pot schimba viața într-o clipă? Și cât de mult contează sângele atunci când inima spune altceva?