Semănăm ce culegem: Povestea tăcerii care doare

— Iar ai cumpărat carne de pui? Nu ți-am spus că trebuie să strângem cureaua luna asta? vocea lui Sorin a tăiat liniștea bucătăriei ca un cuțit. Am rămas cu mâna pe sacoșa de la supermarket, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când discutam despre bani, dar de data asta, ceva s-a rupt în mine.

— Sorin, copiii nu pot trăi doar cu paste și cartofi, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar el deja își întorsese spatele, bombănind despre facturi și rate.

Am lăsat sacoșa pe masă și am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurând. Blocul nostru din cartierul Militari era scufundat în întuneric, doar câteva ferestre luminau ici-colo. M-am întrebat dacă și în alte apartamente se poartă aceleași discuții, aceleași tăceri apăsătoare.

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Sorin, era plin de viață, glumea mereu, mă făcea să râd chiar și după cele mai grele ture la spital. Dar după ce a rămas fără serviciu la fabrică, ceva s-a schimbat. A devenit tot mai închis, obsedat de economii, de fiecare leu cheltuit. Eu am rămas singura care aduce bani în casă, asistenta care face ture duble și triple ca să nu ne lipsească nimic. Dar, oricât aș încerca, nu e niciodată destul.

În seara aceea, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc cu el. — Sorin, nu putem trăi așa, în fiecare zi cu frica de a cheltui ceva. Nu mai suntem o familie, suntem doi străini care împart aceeași casă.

El a ridicat din umeri, fără să mă privească. — Dacă nu-ți convine, fă cum crezi. Eu nu mai am ce să spun.

A fost ultima noastră discuție adevărată. De atunci, între noi s-a așternut o tăcere grea, ca o pătură udă care nu te lasă să respiri. Vorbeam doar despre lucruri practice: cine duce gunoiul, cine ia copiii de la școală, cine plătește lumina. Niciun cuvânt despre noi, despre ce simțim, despre ce ne doare.

Mama m-a sunat într-o zi, simțind că ceva nu e în regulă. — Ioana, tu ești bine? Ai vocea stinsă. Nu vrei să vii cu copiii la noi, la țară, măcar un weekend?

Am mințit-o că sunt doar obosită. Cum să-i spun că mă simt captivă în propria casă, că nu mai știu cine sunt? Că mă trezesc noaptea și mă uit la Sorin, întrebându-mă unde a dispărut omul pe care l-am iubit?

Într-o duminică, la masa de prânz, fiica mea cea mică, Ana, m-a întrebat cu ochii mari: — Mami, tu și tati nu vă mai iubiți?

M-am blocat. Sorin a lăsat furculița jos și a ieșit din cameră. Am simțit cum mă sufoc. Copiii simțeau totul, chiar dacă noi încercam să ascundem. Tăcerea noastră îi rănea și pe ei.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am stat pe întuneric în bucătărie, cu capul pe masă. M-am gândit să plec. Să iau copiii și să mă duc la mama, la țară, unde măcar aș putea respira. Dar apoi m-am gândit la Sorin. La cum ar rămâne singur, cu demonii lui, cu fricile lui. Și m-am simțit vinovată.

A doua zi, la spital, colega mea, Mirela, m-a tras deoparte. — Ioana, nu mai poți continua așa. Tăcerea asta te va îmbolnăvi. Trebuie să vorbești cu el, să-i spui ce simți.

Dar cum să-i spun? De fiecare dată când încercam, Sorin ridica un zid invizibil între noi. Parcă nu mai voia să audă nimic. Și atunci am ales să tac și eu. Să nu mai spun nimic. Să nu mai cer nimic. Să nu mai sper la nimic.

Au trecut săptămâni. Într-o zi, am găsit pe masă o hârtie cu cheltuielile lunare, scrisă de mână de Sorin. Fiecare leu era notat, fiecare bon păstrat. Am simțit un val de furie și tristețe. Nu eram parteneri, eram contabili într-o firmă falimentară.

Seara, când a venit acasă, i-am pus hârtia în față.

— Sorin, asta e viața pe care o vrei? Să trăim ca doi străini, să ne numărăm banii și să nu mai vorbim niciodată despre ce simțim?

M-a privit pentru prima dată după mult timp. Ochii lui erau obosiți, triști.

— Ioana, nu știu altfel. Mi-e frică să nu pierdem totul. Mi-e frică să nu te pierd pe tine.

Am izbucnit în plâns. Toată durerea, toată tăcerea, toată frica s-au revărsat din mine. L-am îmbrățișat și am plâns amândoi, ca doi copii speriați.

Nu știu dacă vom reuși să reparăm tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că tăcerea nu ne-a ajutat. Ne-a îndepărtat, ne-a rănit, ne-a făcut să uităm cine suntem.

Poate că uneori tăcerea pare mai ușoară decât o ceartă. Dar oare nu doare mai tare să nu spui nimic? Să te pierzi încet, în liniște, fără să mai ai curajul să ceri ajutor?

Voi ce ați face în locul meu? Ați alege liniștea sau ați risca totul pentru o discuție sinceră?