„Sine, ești fericit?” – Întoarcerea în casa fostei soacre după divorțul de Vlad

— Sine, ești fericit? Vocea doamnei Elisabeta răsună în bucătăria mică, cu aburii ceaiului ridicându-se între noi ca o perdea subțire. Mâinile ei tremurau ușor când mi-a întins cana, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai fusesem aici de aproape un an, de când Vlad a plecat cu tot cu valiza lui și cuvintele grele pe care ni le-am aruncat la despărțire.

Nu știam de ce am acceptat invitația. Poate din curiozitate, poate dintr-o nevoie ciudată de a închide un cerc care mă bântuia noaptea. Sau poate pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor spuse și nespuse, o parte din mine încă tânjea după căldura unei familii — chiar dacă nu mai era a mea.

— Nu știu dacă fericirea mai are loc în viața mea acum, am răspuns încet, evitând să-i întâlnesc privirea. Pe peretele din spatele ei atârna aceeași fotografie cu Vlad copil, zâmbind larg, cu obrajii rumeniți de joacă. M-a durut să văd cât de puțin se schimbase totul aici, în timp ce eu mă simțeam atât de diferită.

Elisabeta a oftat adânc. — Știi, când Vlad era mic, obișnuia să se ascundă sub masă când era supărat. Nu voia să vorbească cu nimeni. Eu stăteam lângă el și îi spuneam: „Când ești gata, mama e aici.”

Am zâmbit amar. — Poate că ar fi trebuit să-i spun și eu asta mai des.

A tăcut o vreme, sorbind din ceai. Am auzit tic-tacul ceasului din hol și zgomotul slab al tramvaiului trecând pe strada principală. În aer plutea un miros familiar de cozonac vechi și lavandă uscată.

— De ce ai vrut să ne vedem? am întrebat într-un final.

A lăsat cana jos cu grijă. — Pentru că nu pot să dorm nopțile gândindu-mă că totul s-a terminat așa. Pentru că mi-e dor de tine. Și pentru că Vlad… nu vorbește cu mine despre nimic. Parcă nu mai am niciun copil.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam. Am simțit un val de vinovăție și furie amestecate — pentru că știam că nu doar Vlad era vinovat pentru sfârșitul nostru, dar nici eu nu fusesem fără greșeală.

— Și tu ai avut partea ta în toate astea, am spus mai aspru decât intenționam. Ai ținut mereu cu el, orice ar fi făcut. Niciodată nu m-ai întrebat dacă sunt bine.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. — Poate că ai dreptate. Poate că am greșit mult. Dar să știi că te-am iubit ca pe fata mea. Și încă te iubesc.

Am simțit cum mi se frânge ceva în piept. Am vrut să-i spun că și eu am simțit la fel la început, că mi-a fost dor de serile când găteam împreună sau râdeam la glumele lui Vlad. Dar între noi s-au ridicat ziduri pe care niciuna nu știa cum să le dărâme.

— Vlad… cum e? am întrebat cu voce stinsă.

— Nu știu. Nu-mi spune nimic. Doar vine uneori, mănâncă în tăcere și pleacă. Parcă e o umbră.

Am închis ochii o clipă. Mi-am amintit ultimele luni împreună: certuri din nimic, uși trântite, tăceri apăsătoare. Niciunul dintre noi nu știa să ceară ajutor sau să spună „îmi pare rău”.

— Crezi că oamenii pot ierta cu adevărat? am întrebat-o.

Elisabeta s-a ridicat încet și a venit lângă mine. Mi-a luat mâna între palmele ei aspre.

— Eu cred că da. Dar trebuie să vrei cu adevărat. Și să nu aștepți ca celălalt să facă primul pas.

Am plâns atunci, fără rușine, lăsând lacrimile să curgă peste toate regretele și dorurile adunate în mine. Elisabeta m-a strâns la piept ca pe un copil rătăcit.

— Îmi pare rău pentru tot ce a fost rău între noi, a șoptit ea.

— Și mie… îmi pare rău pentru tot ce n-am spus la timp.

Am stat așa mult timp, două femei legate printr-un bărbat pe care îl iubeam fiecare altfel și pe care îl pierdusem amândouă într-un fel sau altul.

Când am plecat spre casă, aerul rece al serii mi-a tăiat obrajii, dar sufletul mi-era mai ușor. Poate că nu puteam schimba trecutul, dar puteam încerca să nu-l mai las să-mi otrăvească viitorul.

M-am oprit pe trotuar și m-am uitat spre ferestrele luminate ale apartamentului ei. Oare cât de mult ne definim prin greșelile noastre? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat unii pe alții — sau chiar pe noi înșine?